ist2_3867327-runaway-girlE pentru prima data când scriu un articol. Şi nu întâmplător am ales un site ortodox. Mi-ar plăcea să scriu despre minunea întoarcerii la Hristos, cu acelaşi patos pe care l-am regasit în cărţile lui Danion Vasile (pe care le-am citit de multe ori) sau în mărturisirea de credinţa a Monicai Fermo, azi Maica Ecaterina, care mi-a schimbat viziunea asupra vieţii. Aş vrea să am măcar un sfert din smerenia călugărului din Ostrov. Aş vrea să am mai multă credinţă, să fac măcar o fapta buna, într-o zi…Însă nu avem cu toţii acelaşi destin. Sau, cum spunea un sociolog, toţi ne naştem sub acelaşi cer, dar nu avem cu toţii acelaşi orizont.

Ceea ce va propun acum este să analizăm o situatie prin care unii au trecut, alţii poate n-au avut ocazia, iar unii dintre noi nu vor sa-şi asume.

Aţi întâlnit vreodata o familie pe care nu o cunoaşteţi şi care să vă propună să le botezaţi copilul? Poate că da. Şi sigur aţi acceptat fără să staţi pe gânduri. Să botezi un copil…e o mare bucurie! Dar cum reacţionezi dacă acest copil este rrom, iar familia lui nu face altceva decat să cerşească la poarta Bisericii?

Ei bine, într-o astfel de dilema m-am aflat de curând, neştiind ce decizie să iau. I-am ajutat cu ce am putut de-a lungul timpului. Din prisos sau nu, dar am dat cu draga inimă. Mă îngrozeşte gândul că un copil nu are nimic de mâncare. Mi-e foarte milă de cei ce nu au. Am o profesie de aşa manieră…şi am văzut destule suflete nefericite. Şi am ajutat aceşti oameni, fără să mă uit la culoarea pielii lor şi fără să aud că vorbesc o altă limbă pe care numai ei o inţeleg.

Poate nu au fost mulţumiţi cu ”marunţiş” sau cu ”resturile” noastre, sau poate au vrut mai mult şi mi-au propus să botez o fetiţă, Maria, care are deja un an şi trei luni. Iniţial, am fost entuziasmată că voi fi naşă. Apoi..m-am gândit de doua ori dacă e bine ce fac. Pentru că, prin botez, devii părinte spiritual şi asta e o mare responsabilitate. Eram pregatită să mi-o asum? Nu cred că de asta mi-a fost teama…Ci de faptul ca ei sunt recunoscuţi pentru felul în care îşi acumulează bunuri, mai bine zis prin furt.

Apoi…sunt insistenţi. Oricât le-ai da, mai vor. Niciodată nu sunt mulţumiţi. Dar cel mai important motiv pentru care m-am răzgândit se referă la stilul lor de viaţă şi sistemul de valori al acestei familii. Tot ce pot să înveţe copiii este să cerşească. Eu nu voiam o altfel de fină, clar. Sau poate mândria , bat-o vina, nu m-a lăsat să încreştinez această copilă. Povestea s-a încheiat printr-un acord mutual. Ei poate voiau să vin eu să le spun ce am decis, iar eu am aşteptat să vină ei să vorbească cu mine (nu cunoşteam decât pe bunica fetiţei, nici măcar pe copil nu-l văzusem vreodată).

Aşadar…motive să nu fac asta, am găsit destule. Dar să fac o faptă bună, nu am fost prea motivată, cu toate că spun că mi-e milă de săraci şi vreau să mă mântuiesc. Ăştia suntem. Fără să vrem, şi noi, creştinii, discriminăm. Cred că e un cuvânt prea blând ca să ascundem mândria, generatoarea căderii. Alegem în locul unei fapte bune, să fim cu nasul pe sus. Nu pot avea o asemenea fină…

Asta e doar un exemplu. Mi s-a întâmplat de curând şi am vrut să vi-l împărtăşesc. Cert e că, de multe ori, suntem făţarnici. Mergem la Biserica, ascultăm predica, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, citim cărţi de zidire sufletească şi ne gândim de două ori înainte de a face o faptă bună. Cu atât mai mult cu cât, se spune că, dacă botezi un copil, Dumnezeu îţi iartă un păcat greu.

Şi avem destule…..

(Gabriela Tudor)