Cât de mici suntem în faţa lui Dumnezeu!

Tot Globul pământesc vuieşte de vestea morţii mult-iubitului Michael Jackson, idolul atâtor tineri care plângeau la concertele lui. Îmi amintesc că aveam o prietenă care se îmbrăca numai cu tricoul cu Michael Jackson. Se simţea atât de aproape de faima acestui star..Toată lumea îi asculta muzica în anii “90. Cu toate astea, mie nu mi-a plăcut niciodată. Poate că muzica lui nu e pe gustul meu sau poate că nu am eu aşa gusturi fine…
Stăteam şi mă gândeam la el, care e mare vedetă (sau, mă rog, a fost) şi la felul în care a sfârşit viaţa lui. Brusc! Dintr-odată! Un atac de cord şi gata. Şi îmi amintesc că a încercat şi imposibilul să se menţină veşnic tânăr şi frumos şi, mai ales, în vogă. Cred că el e unul din cazurile de băieţi buni pe care succesul l-a distrus. Succesul se întreţine cu compromisuri, sacrificii mari şi cu mulţi bani. Azi eşti foarte sus , te iubeşte toată lumea şi îţi cântă melodiile , iar mâine apari în presa de scandal cum că ai fi pedofil. Nu ştim care e adevărul în ceea ce îl priveşte pe Michael Jackson şi prea puţin mă interesează sincer, însă situaţia lui mă întristează şi îmi dau seama că fiecare dintre noi avem tendinţa de a ne “vinde sufletul diavolului”. Mai precis, pentru câteva momente de măreţie, ca să fim mândri că am făcut ceva deosebit, renunţăm la principii, la viaţa morală, uneori chiar la bun-simţ şi ,mai dureros este că renunţăm la relaţia cu Dumnezeu. Adevărul din inimă ajunge să ne incomodeze pentru că lui Dumnezeu Îi place smerenia şi nu ne lasă să fii mândri şi vocea Lui ne mustră încontinuu. Dar…dacă tu vrei, te împrieteneşti cu diavolul, pe negândite. Şi aşa ajunge omul să nu mai ştie ce-i cu el. Are momente când vrea să se ridice din prăpastia unde simte că a căzut, însă nu prea mai sunt resorturi spirituale. Ne pierdem atunci când vrem să ne dăm mari. Aşa cum a pierdut şi Lucifer locul său între îngeri şi a ales să fie cu totul altceva.
E grea lupta asta cu mândria! Dacă ţi-a intrat în inimă, te roade puţin câte puţin şi ajungi să crezi că eşti cel mai tare, cel mai deştept, cel mai bogat şi nimeni nu e ca tine. Şi deodată te loveşte un necaz, o palmă din cer şi iţi revii din ameţeala cu care diavolul te-a ademenit. Sau aşa ar trebui. O boală, o suferinţă, o durere acolo unde eşti cel mai sensibil te face, în cele din urmă, să vezi CÂT DE MIC EŞTI ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU!
Poate că, comparaţia cu Michael Jackson nu e cea mai potrivită, însă vedem cu toţii câţi oameni “mari”, care deţin controlul, faima, puterea financiară sau se fac iubiţi de enorm de mulţi oameni, sfârşesc, ei sau cei apropiaţi lor, ca orice muritor. Nu iau nimic cu ei. În schimb, viaţa pe care au trait-o le-a adus un mare dezavantaj: au (între) rupt relaţia cu Dumnezeu, Cel care le călăuzea paşii pe drumul mântuirii, fericirii supreme. Ei au caştigat mandria. Dar la ce le foloseşte? Poate e parola spre Iad. Cine ştie? Nu exclud această posibilitate. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? ( Marcu 8, 34-38)
Cu siguranţă toate aceste lucruri ne determină să reflactăm asupra noastră şi să ne dăm seama că greşim hrănindu-ne cu “slava deşartă”. Nu ne este nici acum de folos, iar după ce trupurile noastre nu vor mai fi, nici atât nu ne va mai folosi.
Azi am înţeles că nimic nu este mai mic decât omul fără Dumnezeu şi nimic nu este mai mare decât omul cu Dumnezeu…