Despre iubire

Iubirea în ochii unui ortodox

“Iubirea este o realitate adânc umană şi de o aşa complexitate, încât unii renunţă la orice definiţie, socotind cuvintele inutile şi neputincioase. Iubirea nu se poate defini. Ea este tot atât de misterioasă ca şi viaţa. De aici şi diversitatea de aspecte aproape contradictorii ale iubirii. Căci cuvântul „iubire” este cel mai fluid, cel mai complex, mai vag şi mai variat ca sens dintre toate cuvintele.

El cuprinde cer şi pământ, suflet şi trup, neprihană şi patimă, nostalgie şi instinct. Pentru unii ea este numai instinct, chiar dacă e îmbrăcat în vălul amăgitor al unei idealităţi pure; pentru alţii ea este faţă spirituală, pur spirituală, care contopeşte sufletele şi le uneşte cu Dumnezeu. Pentru unii este o putere demonică, prin care se exercită o misterioasă fascinaţie asupra omului pentru a-l transforma în instrument orb al speciei, pentru alţii este o rază din paradis, care coboară chiar din inima lui Dumnezeu, ca să ridice viaţa noastră la plenitudine.¹Iubirea nu este un simplu sentiment, cum suntem înclinaţi să credem. Este mai mult decât atât.

În concepţia creştină, iubirea izvorăşte din însăşi fiinţa spirituală a omului. Persoana însăşi, în esenţialitatea ei, este iubire, adică tendinţă spre comuniune. Dumnezeu este iubire (cf. I Ioan IV, 8); omul, chip al lui Dumnezeu în lume, este iubire. De aceea, prin însăşi fiinţa sa, el este predestinat spre comuniune, nu poate trăi singur, nu se poate desăvârşi singur.

Iubirea e extaz, adică ieşire din sine, pentru ca pirzându-te în altul, să te regăseşti mai desăvârşit. Dacă unitatea e năzuinţa iubirii, dualitatea e condiţia ei necesară. Ea realizează o unitate suprapersonală, în care persoanele prin comuniune, nu dispar, ci se desăvârşesc. Aceasta e puterea paradoxală a iubirii: de a uni şi totodată de a menţine individualitatea şi a o desăvârşi. Ea este o „unitate în dualitate”. Iubirea are în ea nostalgia veşniciei. Ea nu poate concepe despărţirea. Ea dă impresia că persoanele s-au căutat şi şi-au aparţinut din veşnicie, că ele sunt predestinate să-şi aparţină veşnic.Iubirea este forţă creatoare. Ea cheamă la viaţă potenţialităţile ascunse în om şi le actualizează.Ea dinamizează toate energiile şi îmbogăţeşte fiinţa şi viaţa omului, potenţând-o, împlinind-o, desăvârşind-o. Caracterul acesta dinamic, creator al iubirii îşi găseşte expresie în iubirea dintre soţi, afară de reciproca dăruire şi perfecţionare.

Iubirea este creatoare: ea cheamă la viaţă, ea creează viaţa, ea îmbogăţeşte viaţa. Iubirea, care realizează comuniunea dintre soţ şi soţie, impune cu necesitate veşnicia sau indisolubilitatea acestei comuniuni şi caracterul creator al ei. Există un raport pozitiv între iubirea familială şi Dumnezeu, întrucât iubirea şi familia creştină reprezintă trepte spre Dumnezeu, ca reflexe ale unor realităţi transcendente. Şi Dumnezeu este izvor şi putere transfiguratoare a vieţii din familia creştină.

Sufletul familiei creştine este iubirea. Şi în ea se reflectă măreţia lui Dumnezeu. Iubirea însăşi are ceva de „mare taină”, ea este o cuminecare din esenţele vieţii, unde se simte suflul creator al Divinităţii.În această comuniune fiinţială, în această dăruire de la suflet la suflet, se simte prezenţa paşilor lui Dumnezeu în sufletul creştinului. Pentru că a fi creştin înseamnă a gândi cu iubire, a vorbi cu iubire, a lucra cu iubire. Familia este o comunitate a iubirii atunci când membrii ei râvnesc să dezrădăcineze toate viciile din viaţa lor şi să-şi împodobească sufletul cu toate virtuţile ce strălucesc în persoana lui Hristos. Ea este numai atunci o comunitate a iubirii, când împlineşte cuvintele Apostolului, ce zice: „dragostea îndelung rabdă, este bună, dragostea nu pizmuieşte, nu se îngâmfă, nu se semeţeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu le întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le îndură, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni XIII, 4-8).

Familia creştină îi formează pe membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se aduce ca jertfă, prin excelenţă, dăruirea de sine. Nicăieri nu găsim resursele de răbdare, de iubire şi de jertfelnicie ca la părinţi.

Familia creştină rămâne ceea ce a fost întotdeauna. Sanctuarul în care arde necontenit flacăra de azur a Ortodoxiei. A Ortodoxiei care este adevăr, a Ortodoxiei care este iubire.”

(Mitropolitul Nicolae Mladin)

Despre educatia copiilor...

Nu există copiii perfecţi şi nici parinţi perfecţi

noiembrie 8, 2008 in Uncategorized | Tags: copiii, Nu există copiii perfecţi şi nici parinţi perfecţi

Copiii…un subiect atât de plăcut de discutat, mai ales pentru o mămica. Mă uit in jurul meu, când îmi duc fetiţa în parc sau in alte locuri publice, că se stabileşte o relaţie de comunicare foarte uşor intre doi străini, ambii parinţi, pe aceeaşi temă: copilul. Cu siguranţă vi s-a întamplat, deseori, să intraţi în conversaţie cu bunici sau parinţi care te întreabă: ”cât are?” sau: ”merge la grădiniţă?”. În jurul acestor fiinţe minunate se crează imediat comuniunea.

Copiii reprezintă cel mai de preţ bun al unei familii, încununarea tuturor realizarilor ei si soarele in jurul caruia se roteste intreaga lor dragoste.Nasterea pruncilor este mijlocul de adancire a unirii sufletesti dintre parinti. Copiii trebuie sa existe accolo unde exista iubire. Asta e parerea mea.

Se stie ca inca din viata intrauterina ei simt totul. Si tot ceea ce traieste mama li se transmite. Inca de atunci incepe educatia. Iar mai apoi , bebelusii au atata nevoie sa fie inconjurati de iubire , incat imi place sa cred ca ei se hranesc cu dragoste.

Ma consider o mamica norocoasa, fiindca Dumnezeu mi-a daruit primul copil atunci cand m-am simtit pregatita, cand exact de asta aveam nevoie in viata mea. N-am stat vreodata in calea aparitiei unui copil si consider ca e cea mai mare binecuvantare intr-o familie.

Nu stiu altii cum sunt…(citandu-l pe Creanga), insa eu m-am gandit tot timpul la educatia copilului meu. M-am informat din prima clipa. Incerc sa fiu la curent cu tot ce se intampla si, slava Domnului, in ziua de azi poti afla orice despre orice. Sunt atatea site-uri pentru parinti…

Observ ca ”profesionistii” -medicii, sociologii, psihologii ne pun in fata niste sabloane . Mai exact, la 1 an copilul, daca e fata, trebuie sa aiba intre 8, 400 kg si 10, 750 Kg. Daca nu..e jale. La fel, se refera si la alte aspecte. Din pacate si noi, parintii tinem cont de asta. Fara sa vrem, comparam copilul nostru cu al vecinei sau cu al unei prietene de familie. La ce varsta a inceput sa merga baiatul tau? Aaa..al meu mult mai tarziu! Deci are o problema. Nici pe departe! E necesar sa intelegem ca fiecare om e unic.

Recunosc ca sunt perfectionista. Si eu imi doresc pentru copilul meu ce e mai bun. Ma gandesc sa practice un sport, sa studieze pianul si la alte lucruri pe care le-ar putea invata . Poate doar ceea ce mi se pare mie util. Uitam de multe ori sa-i mai intrebam si pe ei ce le place, ce vor sa faca. Sigur ca, noi ca parinti avem o responsabilitate mare, pe care unii si-o asuma, altii nu, insa de noi depinde, in mare parte, viitorul lor. Sa le oferim alternative, asta avem de facut. Decizia le apartine.

Mediul este un punct esential al educatiei lor. L-as putea numi ”leaganul ” in care cresc . De aceea e foarte important ce le transmitem. Ei imita tot. Fara sa vrem, ii putem transforma in copia noastra. Si nu suntem deloc perfecti. Dimpotriva, ar putea lua tot ce e mai rau. Am vazut de curand un filmulet care se tot vehiculeaza referitor la acest subiect si m-am ingrozit. Nu stiu cati dintre noi suntem constienti, cati dintre noi intelegem rolurile noastre in viata propriilor copii.

Trebuie sa fim foarte atenti cu noi insine, mai ales cand suntem parinti. Sa ne privim mai des in oglinda si sa ne intrebam daca suntem un model pentru copilul nostru. Pentru ca putem sa-I spunem sa faca multe lucruri bune, dar daca nu ne vede facandu-le, nu le considera necesare. Exemplul vorbeste in educatie. De aceea, e nevoie uneori sa ne schimbam chiar viata, daca dorim o viata mai buna copiilor nostri.

Orice copil merita toata dragostea din lume, merita sa aiba parte de afectiunea parintilor si a celorlalti , sa i se acopere nevoile biologice si sociale, sa se integreze in societate pentru a deveni, ulterior, un bun membru al ei. Si de asta suntem responsabili, in primul rand, noi, parintii. Noi suntem cei care ii luam de manuta si ii invatam sa treaca strada, ii invatam sa vorbeasca civilizat, ii inscriem in scoli, si ar trebui sa-I invatam ce este Biserica, sa se spovedeasca, sa faca lucruri bune, sa-si iubeasca aproapele. Sta in puterea noastra. Ei vin in aceasta lume fara sa stie nimic. De la noi invata totul. La noi e cheia. Sa-I invatam cum sa traiasca cu demnitate , sa respecte pe ceilalti si sa faca binele!

Daca imi permiteti, copilul este ca si aluatul. Aluatul , cu cat este mai moale, cu atat se modeleaza mai usor. Copilul, cu cat este mai mic, cu atat este mai usor de modelat , deci de educat. Anii vor trece, dar greselile in educatie nu se vor mai putea repara . Iar corectia sa nu o faci cu palma, cu pumnul sau eu stiu ce alte obiecte. E cu mult mai grav. Suntem parinti, deci ne inarmam cu rabdare si calm…

Un copil este o bucatica din cer. Domnul Iisus Hristos ii iubeste pentru puritatea sufletelor lor, pentru sinceritatea cu care fac totul, pentru inocenta lor…Pentru ca a lor este Imparatia Cerurilor.

Sa ne dea Domnul puterea de a ramane cu suflet de copil!

Primul meu articol...

Şi creştinii discriminează

E pentru prima data când scriu un articol. Şi nu întâmplător am ales un site ortodox. Mi-ar plăcea să scriu despre minunea întoarcerii la Hristos, cu acelaşi patos pe care l-am regasit în cărţile lui Danion Vasile (pe care le-am citit de multe ori) sau în mărturisirea de credinţa a Monicai Fermo, azi Maica Ecaterina, care mi-a schimbat viziunea asupra vieţii. Aş vrea să am măcar un sfert din smerenia călugărului din Ostrov. Aş vrea să am mai multă credinţă, să fac măcar o fapta buna, într-o zi…Însă nu avem cu toţii acelaşi destin. Sau, cum spunea un sociolog, toţi ne naştem sub acelaşi cer, dar nu avem cu toţii acelaşi orizont.

Ceea ce va propun acum este să analizăm o situatie prin care unii au trecut, alţii poate n-au avut ocazia, iar unii dintre noi nu vor sa-şi asume.

Aţi întâlnit vreodata o familie pe care nu o cunoaşteţi şi care să vă propună să le botezaţi copilul? Poate că da. Şi sigur aţi acceptat fără să staţi pe gânduri. Să botezi un copil…e o mare bucurie! Dar cum reacţionezi dacă acest copil este rrom, iar familia lui nu face altceva decat să cerşească la poarta Bisericii?

Ei bine, într-o astfel de dilema m-am aflat de curând, neştiind ce decizie să iau. I-am ajutat cu ce am putut de-a lungul timpului. Din prisos sau nu, dar am dat cu draga inimă. Mă îngrozeşte gândul că un copil nu are nimic de mâncare. Mi-e foarte milă de cei ce nu au. Am o profesie de aşa manieră…şi am văzut destule suflete nefericite. Şi am ajutat aceşti oameni, fără să mă uit la culoarea pielii lor şi fără să aud că vorbesc o altă limbă pe care numai ei o inţeleg.

Poate nu au fost mulţumiţi cu ”marunţiş” sau cu ”resturile” noastre, sau poate au vrut mai mult şi mi-au propus să botez o fetiţă, Maria, care are deja un an şi trei luni. Iniţial, am fost entuziasmată că voi fi naşă. Apoi..m-am gândit de doua ori dacă e bine ce fac. Pentru că, prin botez, devii părinte spiritual şi asta e o mare responsabilitate. Eram pregatită să mi-o asum? Nu cred că de asta mi-a fost teama…Ci de faptul ca ei sunt recunoscuţi pentru felul în care îşi acumulează bunuri, mai bine zis prin furt.

Apoi…sunt insistenţi. Oricât le-ai da, mai vor. Niciodată nu sunt mulţumiţi. Dar cel mai important motiv pentru care m-am răzgândit se referă la stilul lor de viaţă şi sistemul de valori al acestei familii. Tot ce pot să înveţe copiii este să cerşească. Eu nu voiam o altfel de fină, clar. Sau poate mândria , bat-o vina, nu m-a lăsat să încreştinez această copilă. Povestea s-a încheiat printr-un acord mutual. Ei poate voiau să vin eu să le spun ce am decis, iar eu am aşteptat să vină ei să vorbească cu mine (nu cunoşteam decât pe bunica fetiţei, nici măcar pe copil nu-l văzusem vreodată).

Aşadar…motive să nu fac asta, am găsit destule. Dar să fac o faptă bună, nu am fost prea motivată, cu toate că spun că mi-e milă de săraci şi vreau să mă mântuiesc. Ăştia suntem. Fără să vrem, şi noi, creştinii, discriminăm. Cred că e un cuvânt prea blând ca să ascundem mândria, generatoarea căderii. Alegem în locul unei fapte bune, să fim cu nasul pe sus. Nu pot avea o asemenea fină…

Asta e doar un exemplu. Mi s-a întâmplat de curând şi am vrut să vi-l împărtăşesc. Cert e că, de multe ori, suntem făţarnici. Mergem la Biserica, ascultăm predica, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, citim cărţi de zidire sufletească şi ne gândim de două ori înainte de a face o faptă bună. Cu atât mai mult cu cât, se spune că, dacă botezi un copil, Dumnezeu îţi iartă un păcat greu.

Şi avem destule…..

(Gabriela Tudor)