Cei dintre noi care încă mai avem un loc de muncă, câştigăm foarte puţin. În situaţia asta, ne-am împărţit în două tabere: unii care ne facem că mai muncim şi alţii care, deşi câştigăm puţin, muncim cu dragă inimă. Poate fiiindcă ne place profesia pe care ne-am ales-o sau fiindcă simţim că suntem utili celorlalţi. Banii sunt puţini şi de aceea munca noastră tinde să devină voluntariat. S-ar putea să ne deranjeze, însă acesta e un lucru bineplăcut lui Dumnezeu. Dumnezeu a făgăduit răsplată veşnică celor care săvârşim binele în numele Lui: Bucuraţi-vă şi vâ veseliţi căci plata voastră este în ceruri (Matei V, 12) întrucât : Când veţi săvârşi tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: slugi netrebnice suntem, ceea ce eram datori să facem, am făcut (Luca XVII, 10).
Mă gândesc de multe ori la medici, profesori, preoţi, oameni de ştiinţă, cercetători şi alţii (în special intelectuali) cărora munca nu le este corect apreciată financiar, însă ei o fac foarte bine, necondiţionat, indiferent de starea lor de sănătate sau de vreme, cu timp şi fără timp. Pentru că noi ceilaţi avem nevoie de ei. Avem nevoie de femeia de serviciu care să strângă în urma noastră, de asistentă medicală atunci când ne simţim rău şi nu ştim ce să facem, de tâmplar să ne facă un dulap ş.a.m.d. Fiecare meserie este folositoare celorlaţi. Oamenii aceştia îşi sacrifică familiile, renunţă la concedii, pierd nopţile sau chiar dau bani de la ei din puţinul lor pentru rezolvarea problemelor celor care apelează la ei. În această categorie intru şi eu, la fel ca toţi asistenţi sociali, care ne punem viaţa în slujba oamenilor, ajutându-i (financiar nu prea), dar în special cu o vorbă bună (ceea ce se numeşte consiliere), cu un sfat, îndrumându-i să-şi schimbe viaţa, să îi dea un sens spirtual.
Relaţia aceasta dintre muncă şi câştig este foarte bine concretizată de Mântuitorul Iisus Hristos în Pilda Talanţilor (Matei XXV, 14) care arată că trebuie să perfecţionăm darul pe care îl avem tot mai mult, să fim folositori celorlalţi. Talanţii sunt vocaţiile sădite de Dumnezeu în firea fiecărui om. Nu există persoană care să nu aibă niciun talant. Fiecare dintre noi îl descoperim la un moment dat şi avem datoria să-l fructificăm. Cu toţii suntem buni la ceva, ceea ce ne face munca mai uşoară şi mai frumoasă, ajutându-ne la perfecţionarea personală, însă ne plasează şi în contextul social (ca meseriaşi). Dacă nu valorificăm calităţile şi aptitudinile, darul oferit de Dumnezeu, ne îngropăm talantul în pământ şi alegem un loc de muncă care nu ni se potriveşte, muncim doar pentru bani, fără nicio mulţumire sufletească. Prin profesia pe care ne-o alegem, arătăm, într-un fel, ceea ce suntem, dar în acelaşi timp, realizăm şi misiunea noastră pe pământ.
În învăţătura Sfinţilor Părinţi – actuală şi astăzi - munca a fost considerată un factor ce contribuie la menţinerea şi progresul societăţii. Prin muncă devenim mai culţi şi mai civilizaţi. Sfântul Vasile cel Mare îşi indeamnă ascultatorii la frumoasa datorie de a munci şi această datorie o recomandă şi monahilor . Este bine cunoscut principiul monahismului: ora et labora (roagă-te şi munceşte) . La fel, Fericitul Ieronim îndeamnă să muncim nu numai pentru noi şi pentru ajutorarea neputincioşilor, ci şi pentru a da un exemplu bun celorlalţi.
Cum ne ajută munca să devenim, să fim după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? În primul rând, este o obligaţie socială. Ea e o datorie faţă de comunitate. În vremurile în care noi trăim, oamenii au devenit tot mai răi, egoişti, speculanţi, de aceea, cu atât mai mult, oamenii credincioşi trebuie să împlinească porunca iubirii aproapelui prin muncă pentru că numai iubirea creează mijloacele cu care pot fi ajutaţi cei lipsiţi. Apoi, munca este un factor de progres moral, prin care ne purificăm de patimi şi cultivăm virtutea. Munca alungă trândăvia (izvorul tuturor viciilor), îndreaptă toate forţele spre un scop, ba mai mult întăreşte voinţa, cultivă răbdarea, stăpânirea de sine, spiritul de sacrificiu şi alte virtuţi. Prin muncă, suntem liberi. Nu numai că ne oferă indepedenţă financiară, ci, dacă muncim cu încredere în Dumnezeu, neîncovoiaţi de griji, sufletul e liber şi se poate dedica lucrării de desăvârşire spirituală, morală.
Munca cu griji este muncă de sclav, în schimb munca fără griji este muncă de om liber. Mântuitorul ne-a arătat că munca are sensul ei în reuşita noastră de a obţine fericirea vieţii următoare, mai precis în faptele de ajutorare ale aproapelui.”Cine nu dă de mâncare celui flămând, cine nu îmbracă pe cel gol, cine nu cercetează pe cel bolnav, nu va avea parte de mântuire” (Matei XXV, 34).
Munca este o bucurie, una din bucuriile reale şi sănătoase ale vieţii. Avem nevoie şi de bani, dar să nu devină acesta scopul vieţii noastre. Pentru că, de fapt, tot ceea ce ne trebuie în viaţă (credinţa, dragostea, nădejdea) ni se oferă gratis dacă suntem disponibili să le primim, iar când ne lipsesc, nu le putem cumpăra cu hârtii sau monede.
Muncind nu prea a obţine, ci pentru a oferi, a sprijini pe ceilalţi, ne aratăm preţuirea faţă de semenii noştri. Dăruind efort, atenţie, concentrare, ascultare, devenim noi înşine oameni mai buni şi vom simţi cum sufletele urcă pe scara care duce către Rai.
