Nu ma-ntelegi
In ochii mei acuma nimic nu are pret
Ca taina ce ascunde a tale frumuseti.
Caci pentru care alta minune decat tine
Mi-as risipi o viata de cugetari senine
Pe basme si nimicuri, cuvinte cumpenind,
In vorbe pieritoare ca-n lant sa te cuprind,
Si in senin de stele durerile sa-mi ferec
Pan’ nu s-o stinge umbra iar dulce-n intunerec?
Si azi cand a mea minte, a farmecului roaba,
Din orisice durere iti face o podoaba,
Si cand rasai nainte-mi ca marmura de clara
Iar ochii tai cei mandri scanteie in afara,
Incat de-ale lor raze nu pot patrunde inca
Ce-adanc trecut de ganduri e-n noaptea lor adanca;
Azi — cand a mea iubire e-atata de curata,
Ca aura de care tu esti impresurata,
Ca setea ursitoare ce-o au dupaolalta
Lumina de-ntunerec si marmura de dalta,
Cand sufletu-mi atarna plutind in ochii mei
De un cutremur tainic al tinerei femei
Si vietile-amandoror s-amesteca-n intreg,
Cand inteles de tine, eu insumi ma-nteleg.
Sa treaca inflorirea de-un vant al recii ierne,
Sa-nceti a fi icoana iubirii cei eterne,
Cu marmura cea alba sa nu te mai asameni,
Sa fii ca toata lumea — frumoasa intre oameni,
Sa-ncete-acea simtire ce te-au facut o zeie,
Sa fii — incantatoare — dar numai o femeie,
S-atunci sa-mi zici: — Privirea ce-atat ai adorat-o
E inca tot senina, fermecatoare... Iat-o!?
E inca tot!... Avea-vei in ochii-mi acel pret
Ce azi ti-l da sfiala pierdutei mele vieti?
Voi fi supus duioasei, nemaisimtitei munci,
C-o oaste de imagini sa te iubesc s-atunci?
Au nu stii tu ce suntem? Copii nimicniciei,
Nefericiri zvarlite in brazdele veciei,
Ca repedea rotire a undelor albastre
Gandirea noastra spuma zadarniciei noastre,
Iar visuri si iluzii, pe marginea uitarii,
Trec si se pierd in zare ca paserile marii.
Si ce ramane-n urma in noi decat obscura
Si oarba suferinta ce bantuie natura?
Si azi cand am puterea ce-o are numai Domnul,
Din haosul uitarii s-alung pe-o clipa somnul,
Pe schelea lumii noastre urate si-ntr-un chip,
Cu vorbe-mpestritate, zidite din nisip,
Eu sa zaresc o alta — un rai, o primavara,
Si-n codri plini de umbra lucie de izvoare —
Azi, cand esti prea mult inger si prea putin femeie,
Frumoasa cum nici Venus nu a putut sa steie,
In loc de-a fi un soare al astei lumi intregi,
Tu imi ucizi gandirea, caci nu ma intelegi.
