Ce fericiti am fi-mpreuna - Alexandru Vlahuta

Noi nu ne-am spus-o dar, vezi bine
Ca ne iubim; si ochii tai
De mult asteapta de la mine
Sa spun cuvântul greu dintâi.

Când ne-ntâlnim, e-o fericire,
Ce-am fost dorit-o amândoi;
Nu-i limba-n stare sa însire
Din ochi câte ne spunem noi! ...

Se sorb, adânci si însetate,
A noastre lacome priviri,
Acelasi gând si dor ne-abate,
Aceleasi tainice porniri.

S-atâta ti-i de înteleasa
Cersirea ochilor mei tristi,
Ca te rosesti, ca o mireasa,
Clipesti, nervos buzele-ti misti ...

Si dulce-mi cati o dezmierdare,
Pe-ascuns un zâmbet îmi trimeti:
În noi, întunecat, tresare
Misterul vesnicei vieti.

O, ne-ntelegem de minune,
Cu cât ne întâlnim mai des,
Si, totusi ne sfiim a spune
Ce fiecare-am înteles.

De ramânem singuri vrodata,
Stam muti, cu ochii în pamânt.
Tu parc-astepti înfiorata,
Eu în desert mintea-mi framânt ...

De ce nu vrei ? ... Mai lesne-ti vine
Sa-mi faci tu cale la-nceput:
Apropie-te blând de mine
Si-ntinde-mi mâna s-o sarut.

Din vraja dulcilor ispite
Nemaicatând sa te abati,
Ne-om pomeni, pe negândite,
Ca de când lumea-mbratisati.

La ce vrei sa se risipeasca
Atâtea visuri în zadar?
La ce comoara ta fireasca
Sa ti-o îngropi, ca un avar? ...

Acum ti-i inima fierbinte,
Frumoasa esti, iubita esti ...
Ce mai astepti, asa cuminte,
Si-n taina singura tânjesti?

Nu simti cum prinde sa te-mbete
Taria-nfrantelor dorinti ?
Nu vezi cum arzi de sfânta sete
A sarutarilor fierbinti? ...

Îndemnul tineretii tale
Asculta-l - cât e de-ntelept!
Cu-atâta dor îti cat în cale!
E-atâta timp de când te-astept! ...

Ce fericiti am fi-mpreuna ! ...
Ne-am alinta, ca doi copii.
Acu ni-i vremea, numai buna,
De dezmierdari, de nebunii! ...

O, vino, fa ce vrei din mine,
Stapâna vietii mele fii,
Rentoarce-mi vremile senine,
Comoara de copilarii! ...

Departe sunt de tine...

Departe sunt de tine- M Eminescu

Departe sunt de tine si singur lângă foc,
Petrec în minte viata-mi lipsita de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trait,
Ca sunt batrân ca iarna, ca tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redesteptind în fata-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vintul loveste în feresti,
Se-toarce-n gindu-mi firul duioaselor povesti,
S-atuncea dinainte-mi prin ceata parca treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mini subtiri si reci;
Cu bratele-amindoua de gitul meu te-anini
Si parca-ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini...
Eu te string la piept averea-mi de-amor si frumuseti,
In sarutari unim noi sarmanele vieti...
O! glasul amintirii ramiie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipa l-am avut,
Să uit cum dup-o clipa din bratele-mi te-ai smuls...
Voi fi batrân si singur, vei fi murit de mult!

O, ramai..

O ramii-Mihai Eminescu

"O ramii, ramii la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu stiu se l-ascult;

In al umbrei intuneric
Te asaman unui print,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri si cuminti;

Si prin vuietul de valuri,
Prin miscarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taina
Mersul cirdului de cerbi;

Eu te vad rapit de farmec,
Cum ingini cu glas domol,
In a apei stralucire
Intinzind piciorul gol.

Si privind în luna plina
La vapaia de pe lacuri,
Anii tai se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri".

Astfel zise lin padurea,
Bolti asupra-mi clatinind;
Suieram l-a ei chemare
S-am iesit în cimp rizind.

Astazi chiar de m-as intoarce
A-ntelege n-o mai pot...
Unde esti, copilarie,
Cu padurea ta cu tot?

poezia mea preferata

Floare albastră-Mihai Eminescu

- "Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita incalte
Sufletul vietii mele.

In zadar rauri în soare
Gramadesti-n a ta gandire
Si campiile Asire
Si intunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urca-n cer varful lor mare
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite !"

Astfel zise mititica,
Dulce netezandu-mi parul.
Ah ! ce spuse adevarul;
Eu am ras, n-am zis nimica.

- ,,Hai la codrul cu verdeata,
Und-izvoare plang în vale,
Stanca sta să se pravale
In prapastia mareata.

Acolo-n ochi de padure,
Langa bolta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea în foi de mure.

Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de mă iubesti.

Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Să-ti astup cu dansul gura.

De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Căci va fi sub palarie -
S-apoi cine treaba are !

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gat.

Pe cararea-n bolti de frunze,
Apucand spre sat în vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n intunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag ?"

Inc-o gura - si dispare...
Ca un stalp eu stau în luna !
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare !

............................

Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra -
Floare-albastra ! floare-albastra !...
Totusi este trist în lume !

De ce nu-mi vii?

De ce nu-mi vii- Mihai Eminescu

Vezi, rindunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aseaza bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?

O, vino iar în al meu brat,
Să te privesc cu mult nesat,
Să razim dulce capul meu,
De sinul tau, de sinul tau !

Ti-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin vai si lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atitea ori, de-atitea ori ?

In lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorasc scântei ...
Dar, oricit ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s !

Căci tu inseninezi mereu
Viata sufletului meu,
Mai mindra decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea !

Tirzie toamna e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Si lanurile sunt pustii ...
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?

O, mama

O, mama – Mihai Eminescu

O, mama, dulce mama, din negura de vremi
Pe freamatul de frunze la tine tu ma chemi;
Deasupra criptei negre a sfantului mormant
Se scutura salcamii de toamna si de vant,
Se bat incet din ramuri, ingana glasul tau…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Cand voi muri, iubito, la crestet sa nu-mi plangi;
Din teiul sfant si dulce o ramura sa frangi,
La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi;
Simti-o-voi odata umbrind mormantul meu…
Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar daca impreuna va fi ca sa murim,
Sa nu ne duca-n triste zidiri de tintirim,
Mormantul sa ni-l sape la margine de rau,
Ne puna-n incaperea aceluiasi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sanul meu…
Mereu va plange apa, noi vom dormi mereu.

Maicii Domnului

Rugaciune – Mihai Eminescu

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie:
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată,
Şi pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!

Invierea

Invierea – Mihai Eminescu

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al mortii rece spirit se strecura-n tacere;
Un singur glas îngâna cuvintele de miere,
Inchise în tratajul stravechii evanghelii.

C-un muc în mâini mosneagul cu barba ca

zapada,
Din carti cu file unse norodul îl învata
Ca moartea e în lupta cu vecinica viata,
Ca de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si

prada.

O muzica adânca si plina de blândete
Patrunde tânguioasa puternicile bolti;
„Pieirea, Doamne Sfinte, cazu în orice colt,
Inveninând pre însusi izvorul de viete.

Nimica înainte-ti e omul ca un fulg,
S-acest nimic îti cere o raza mângâioasa,
In pâlcuri sunatoare de plânsete duioasa
A noastre rugi, Parinte, organelor se smulg”.

Apoi din nou tacere, cutremur si sfiala
Si negrul întuneric se sperie de soapte,
Douasprezece pasuri rasuna, miez de noapte,
Deodata-n negre ziduri lumina da navala.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,
Colo-n altar se uita si preoti si popor,
Cum din mormânt rasare Christos învingator
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

Cântari si laude’naltam,
Noi, Tie Unuia,
Primindu-L cu psalme si ramuri
Plecati-va neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos a înviat din morti,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte calcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

Ce simplu mi-ar fi, dacã nu te-as iubi

Ce simplu mi-ar fi, dacã nu te-as iubi - Adrian Paunescu



Ce simplu mi-ar fi, dacã nu te-as iubi
Altceva nu-i nimic
Si mereu ma complic
Si ce simplu mi-ar fi,
Daca nu te-as iubi.

Daca m-as lua dupa pretexte,
daca-as trage unde e usor,
nici nu trebuia s-aud de tine
si-mi era mai de folos sa mor.

M-am bagat de buna voie sluga,
dragostei morale ce ti-o port,
dar pricep ca mi-ar fi fost rentabil
sa privesc destinul ca pe-un sport.

Nu-i o simpla incapatanare,
pentru un ambitios pariu,
dar aleg o cale complicata,
tocmai din motivul ca sunt viu.

Eu detest relatia burgheza,
decorata circumstantial,
ma inchin la legile naturii
si salut iubirea, ca scandal.

Mama ei de viata prefacuta,
tatal ei de soarta la mezat,
te iubesc in felul unui traznet,
te prefer asa cum s-a-ntamplat.

Greu imi e si greu iti e si tie
cu acest fel de a trai al meu,
totusi, vreau sa stii ca, din pacate,
dragostea e o dificultate,
fara care-ar fi cu mult mai greu.

Ce înseamnă pentru tine fericirea?

-Scrisoare fiicei mele-


Să fii fericit…e idealul nostru, e visul nostru, e cea mai mare dorinţă, e gândul cel dintâi..Fericirea e o bucăţică din Raiul de care am vrea cu toţii să ne bucurăm. Când îmi imaginez Raiul, mă gândesc că acolo e o veşnică stare de fericire, de mulţumire, un zâmbet lung şi des. Nu sper să cunosc Raiul. E mult prea mult pentru mine, care sunt aşa de păcătoasă, dar de un pic de fericire sper să mă bucur cât trăiesc pe pământ.Chiar dacă de multe ori durează prea puţin, cu toţii ne dorim să fim fericiţi.
Dar.. Ce este fericirea?...Cred că fiecare avem propriul răspuns, fiecare simţim altfel bucuria supremă. Pe unii îi face fericiţi marea, pe alţii pădurea, pe cei mai mulţi dintre noi ne bucură o situaţie financiară stabilă, o casă, sau când schimbăm maşina. Sunt multe modalităţi de a simţi fericirea. Depinde de dorinţele fiecăruia. Şi când sunt împlinite, sufletul ţi se inundă de bucurie.
Dar de unde vine fericirea? Cine ne-o pune în suflet, ce ne determină să râdem, să ne zâmbească toată faţa? Cine e autorul Fericirii? Numai Dumnezeu! El, Care ne-a creat sufletele şi trupurile, ne dă Bucuria. Numai datorită Lui îţi curg ochii de bucurie când pleci de la scaunul spovedaniei, după ce ţi-ai mărturisit păcatele. Şi îţi încălzeşte inima când primeşti Sfânta Împărtăşanie. Sau când, după Sfântul Maslu, pleci acasă cu inima împăcată, iar la Sfânta Liturghie simţi cum ţi se curăţă sufletul de răutate şi acum e gata să primească iertarea, iubirea, bucuria. Noi, cei căsătoriţi, ne simţim emoţia de la Sfânta Cununie, când fericirea îţi pătrunde întreaga făptură. Toate momentele existenţei noastre sunt legate de Dumnezeu, chiar dacă uneori nu observăm. El ne dă fericirea. Şi chiar dacă avem parte şi de necazuri şi suferinţă, Dumnezeu nu nelasă, tot El ne redă bucuria.
Sunt multe lucruri care mă fac fericită. S-au schimbat de-a lungul vieţii. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat Fericirea. Poate uneori n-o meritam. Cel mai mare dar al Lui e fetiţa mea. Prin ea am cunoscut cea mai mare fericire. Nu credeam că poţi să plângi de bucurie. Să poţi să simţi atâta fericire încât să-ţi curgă lacrimile pe faţă şi să nu ai putere decât să zici: „Doamne, îţi mulţumesc!” E atâta bucurie în inima unei mame când copilul îţi zâmbeşte, pune capul pe pieptul tău, te ia de mână sau te strig: „mami!”...
Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fericirea mea, pentru familia mea, pentru minunea Sa – fetiţa mea şi mă rog ca toţi oamenii să aibă parte de bucurie, fericire aici pe pământ. Cât de puţină. Şi să facem tot posibilul să dobândim Fericirea veşnică. Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

Căsătoria din interes

Nevoia de a iubi şi de a fi iubit este nevoia unei persoane de altă persoană. Dar ce se întâmplă dacă acea persoană se căsătoreşte cu tine doar pentru ce ai tu să-i oferi, din punct de vedere material?

Astăzi vă propun să abordăm un subiect care îi preocupă pe tineri, bărbaţi şi femei, deopotrivă. Adeseori întâlnim cupluri care au tot confortul înainte să se căsătorească. Nu-i rău deloc, însă în vremurile în care trăim, te întrebi: de unde? Cu siguranţă există o explicaţie: sprijinul financiar al părinţilor.


Nu spun că părinţii nu ar trebui să-şi ajute copiii, dar nu mi se pare firesc ca un tânăr, având două mâini şi două picioare, să aştepte toată viaţa sprijinul lor. Din comoditate sau din reavoinţă mulţi dintre noi, care nu mai primesc un ajutor prea consistent de la părinţi, se orientează spre o căsătorie „avantajoasă”.

Mi-a fost dat să văd în jurul meu astfel de cazuri, cu domnişoare care au renunţat mult prea uşor la o poveste de dragoste de mulţi ani şi s-au căsătorit cu băieţi “recomandaţi” de părinţi sau pe care i-au întâlnlit chiar ele, frecventând diverse locuri unde banul face regulile. Aveau o prietenă, se iubeau, şi deodată ea dispărea şi într-o saptămână se căsătorea cu altcineva. Până la acest nivel poate să meargă minciuna.

Poate că în societatea de astăzi dragostea nu mai este singurul motiv care ar putea să lege două suflete în sfânta taină a căsătoriei. Pentru cei mai pragmatici dintre noi, să ai o casă şi o maşină, este suficient ca să-ţi asiguri fericirea. Doamne, cât se amăgesc! Căsătoria nu-i deloc o joacă de copiii şi dacă nu există iubire adevărată între soţi, acea unire nu se va concretiza sau nu va dura prea mult şi vor sfârşi prin a-şi trăi viaţa în minciună. Tu asta îţi doreşti? Dacă e aşa, nu-ţi imaginezi căt este de cumplit. Te aşteaptă o singurătate în doi…

Fiecare dintre noi ar trebui să avem principii de viaţă, care pot fi efectul educaţiei sau ideile noastre proprii referitoare la ceea ce dorim de la propria existenţă. Eu am ales o căsătorie fără implicaţii financiare, mergând pe ideea: nu am nici eu, nici tu; hai sa muncim împreună, ca să avem! Şi satisfacţia este pe măsură, credeţi-mă. Ne uităm în urmă şi spunem cu inimă împăcată că tot ce avem am reuşit să strângem împreună. Sigur că nu este uşor, şi nu poţi avea totul deodată. Dar, cu răbdare şi multă muncă, ajungi să ai de toate. Important e să vă aveţi unul pe altul. Nu-i nici o ruşine să stai cu chirie până reuşeşti să cumperi o locuinţă sau că circuli cu autobuzul fiindcă nu ai maşină. Toate aceste lucruri se pot cumpăra, în timp, de aceea nu cred ca e necear să-ţi pierzi sufletul şi şansa la fericire şi mântuire prin viaţa de familie, acceptând compromisul unei căsătorii de convenienţă.

Noi ar trebui să alegem pe cei cu care urmează să împărţim şi bune şi rele, nu mama sau tata. Mai grav este că banul decide. Pentru că. în felul acesta, fără să vrem sau să ne dăm seama, ne vindem sufletul diavolului, cel care iubeşte banii. Şi ajungem să nu mai ştim cine suntem şi încercăm, disperat, să umplem golul cu obiecte ce pot fii cumpărate cu bani. Pentru că banii i-am ales…..

O altă problemă pe care o constat este aceea că evităm munca. Mai ales noi care avem puterea să facem asta. Absolvim o facultate şi visăm la salarii fabuloase. Dacă nu primim sume pe măsura isteţimii, nu ne deranjăm să muncim pe mai puţin, Şi atunci, din comoditate, căutăm o prietenă sau un prieten cu bani. De parcă ar fi ai tăi! Mi se pare jenant să ceri altcuiva pentru a-ţi acoperi cheltuielile. Poate pentru unii nu e greu deloc. Dar mă întreb cum se simt…Cred ca ar fi mult mai simplu să plăteşti din propriul portofel consumaţia la restaurant, Vei avea şi satisfacţia muncii şi conştiinţa împăcată. În plus, faci un gest frumos.

Sfânta Scriptură vorbeşte despre faptul de a fi amândoi un trup..Oare cum credeţi că putem avea parte de o asemenea unitate, dacă între soţi nu există dragoste? Confortul şi excursiile în străinătate te consolează o vreme, însă există destule momente când rămâi doar tu cu elea şi iţi dai seama că ai in faţă un străin sau o straină. Sau eşti bolnav şi nu are cine să-ţi dea un pahar cu apă, pentru că nu-i pasă de tine şi atunci nu-ţi rămâne decât s-o chemi pe mama sau să le faci reproşurii celor ce ţi-au spus că e ”cea mai bună partidă”. Oricum, nimănui nu-i pasă, pentru că tu stai în casă cu elea.

Nu vreau sa par răutăcioasă sau să jiignesc pe cineva. Departe de mine acest gând! Vreau doar să vedeţi cu ochii minţii realitatea în care trăim. Să nu ne încărcăm conştiinţa cu acest păcat. Să nu vă minţiti singuri, fiindcă bucuria se află în lucruri mărunte…

Anticoncepţionalele, prezervativele şi steriletul

Savanţii au ajuns la concluzia că apariţia vieţii, zămislirea , este o minune mai mare decăt universul. Când mari oameni au descoperit galaxiile, au spus : ” Iată măreţia creaţiei lui Dumnezeu”. Dar există o măreţie mai mare: zămisilirea, la care noi suntem împotrivă.

Medicii spun că, după zămislire, copilul, timp de şapte zile, merge din trompă în uter. În alte şapte zile încearcă să se lipească de uter şi se creează placenta sau casa copilului. Şi în alte şapte zile, total 21 , are loc prima zvâcnire a inimii , dar până atunci a fost viu, cu sistem nervos. Un om poate vieţui nelipit de uter 14 zile, după aceea moare. De aceea trebuie să se lipească de uter, ca să înceapă să se hrănească din mamă.


Ei bine, steriletul împiedică lipirea copilului de uter şi copilul moare şi se produce avort. Anticoncepţionalele fac acelaşi lucru prin toxicitatea care se creează.Şi aşa ajunge femeia să nu mai ştie câte avorturi a făcut. Nici nu are de unde să ştie, întrucât nu ştie că se produce, atunci când se produce. „ Înainte de a te fi urzit tu în pântecele mamei tale, te-am cunoscut Eu, şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit”, zice Domnul în cartea Proorocului Ieremia, I, 5.Acesta e textul din Scriptură care ne arată că cine luptă împotriva vieţii e criminal. Nu numai cine omoară, ci şi cine luptă.

Mulţi tineri consideră că nu este nici un păcat să facă dragoste cu prietenele lor. Dar să nu le lase însărcinate..că atunci lucrurile se complică. Şi pentru asta apelează la prezervative, pentru a feri de boli venerice..Însă acestea nu îi asigură că sarcina nu va apărea, Eficacitatea prezervativului este de aproximativ 90%. Înfrânarea este singura metodă cu eficacitate totală. Este cea pe care Biserica le-o propune tinerilor: “Staţi cuminţi..”şi astfel se evită foarte simplu şi bolile şi alte neplăceri.Cea mai bună cale pe care pot merge tinerii este aceea a înfrânării.

Nu spun că fetele n-au nici o vină. De multe ori, ele ispitesc, ele îi provoacă. Se pare că în zilele noastre tinerele nu mai sunt interesate să-şi păstreze fecioria. Probabil că nu apreciază valoarea ei. Multe dintre ele ajung să aibă relaţii intime cu necunoscuţi, numai pentru plăcere, cu sau fără prezervativ.Dacă folosesc sau nu, asta contează mai puţin pentru că păcatul este acelaşi, la fel de grav. Când doi oameni curvesc şi în urma actului sexual femeia rămâne însărcinată şi avortează, pe lângă păcatul desfrâului , ei doi se fac părtaşi ai păcatului prunc-uciderii, care este o crimă. Dacă se protejează, păcatul e la fel de mare, însă nu devin criminali.

Societatea ne oferă aceste alternative pe tavă. Mai mult , ea susţine şi promovează relaţiile intime protejate între tineri. Nu puţine fete au fost asigurate de doctori că dacă iau pilule nu vor rămâne însărcinate. Doar că au fost minţite. Efectul pilulelor a împiedicat embrionul format să se fixeze de uter şi a fost eliminat fără ca mama să ştie că a fost gravidă.

Avem de-a face cu psihoza anilor pe care îî trăim, Păcatele sunt aceleaşi. Poate s-a schimbat denumirea sau modul de manifestare. Astăzi cele mai multe avorturi nu se fac în spitale, nu la ginecologie sau în cabinetele particulare, ci în Biserică. Nu întelegeţi greşit. Mă refer la biserica de zid, nu în biserica spirituală. Acesta e într-adevăr o veste tristă.Pentru că femeia poate fi chiar în faţa altarului şi în momentul acela ea face un avort. E foarte probabil ca atunci când preotul citeşte Sfânta Evanghelie, în pântecele multor femei din Biserică să se producă avorturi. Pentru că ea, în dimineaţa aceea a săvârşit păcatul şi a luat pastila ” de după” sau cu o seară înainte şi-a luat “tratamentul”. Dumnezeu este prezent în momentul zămislirii, căci în momentul acela El dă viaţă, El uneşte sufletul cu trupul.

Noi, ca tineri începători ai vieţii, suntem poate ispitiţi de ideea că ar trebui să ne trăim puţin viaţa înainte de a avea copii. Cu acest gând, ne deschidem calea către păcat şi către necazuri. Poate că unii folosesc prezervativul pentru a nu se murdări trupeşte, pentru a nu lua boli venerice sau utilizează pilulele anticoncepţionale ca să nu se vadă că trăiesc în păcat , însă omit grija pe care trebuie s-o avem ca să nu ne murdărim sufletele. Pentru aceasta,păstrarea curăţiei e indispensabilă. Nu vă gândiţi că sunteţi mai prejos decât prietenii voştri care au avut multe relaţii, sau să te îngrijorezi că ai 20 de ani şi încă eşti virgină. Veţi întâlni, cu siguranţă, persoana potrivită cu care să vă împărtăşeşti sentimentele de iubire, prin unirea intimă, la vremea potrivită. Şi vei avea ce să-I oferi. Se va simţi special (a) , iar tu o mare bucurie că v-aţi oferit un asemenea dar. Aşa că…toate la timpul lor.

Aşteptaţi Sfânta Cununie, binecuvântarea Domnului asupra relaţiei voastre şi va veni şi legătura intimă, mult aşteptata noapte de dragoste, dar ea va fi cu mult mai fericită “cu ştirea” Domnului. Nu vă feriţi de roadele binecuvântate ale cununiei: copiii. Ei sunt roadele dragostei voastre. Evitarea nu e dragoste, ci crimă. Căutarea plăcerii numai, cu evitarea rostului firesc al instinctului, e viciu şi păcat şi se pedepseşte de Domnul, care vede tot.

Suntem oameni, greşim. Ne putem îndrepta prin mărturisirea păcatelor. Dacă ne îndreptăm, îndepărtăm de noi sfărşitul lumii. Dacă nu ne îndreptăm, îl apropiem, deci el poate veni în orice moment. Să luăm aminte la faptele noastre, să nu smintim, să ne rugăm pentru cei care cad în păcatul desfrânării, mai ales că suntem în postul Crăciunului, perioadă numai bună pentru a reflecta asupra a ceea ce suntem şi ce facem. Sper că veţi duce aceste cuvinte mai departe, pentru că nu ne mântuim dacă facem numai noi binele, ci şi dacă determinăm pe alţii să facă binele.

„Femeia se va mântui prin naştere de fii”

Viaţa adevărată este un neîntrerupt post

Postirea e o stare potrivita firii umane, normala pentru om. Viata adevarata este un neintrerupt post. Postesti, adica renunti la orice desertaciune pentru a-I face loc lui Hristos. Cum spune Mantuitorul, in pustie: “nu numai cu paine se hraneste omul, ci cu tot cuvantul lui Dumnezeu”. Iata sensul postului.

Postul este o disciplina cel putin la inceput destul de dificila, dar nu ar trebui sa ne infricoseze, ba chiar sa ne bucuram. Fiindca neingreunarea trupului si nealimentarea cu produse animale deschid calea energiilor dumnezeiesti. Foamea trupeasca se transforma in dorul de a fi in preajma lui Dumnezeu, in foamea de Dumnezeu a inimii. Iar hranindu-ma cu adevarurile lui Dumnezeu, nu mai incape alta hrana in mine. Sau asa ar trebui sa fie.

Cine va posti? Voi veti posti, cei care M-ati cunoscut. Cine nu Ma cunoaste nu poate posti, iar cine Ma cunoaste va sti sa posteasca. Cui ii este greu sa incerce sa tina post, nu- L cunoaste pe Dumnezeu.

Mantuitorul ne arata cum sa postim. El a postit (nu numai in cele 40 de zile, in pustie), cu gandul numai la Tatal, vrajmasul nemaiavand loc in El. Ca om, a facut exercitiul renuntarii trupesti si mentale la mancare si ganduri, dandu-ne noua exemplu si putere de a face si noi asemenea.

Postul Mantuitorului este o inaugurare a vietii normale de infranare, pe care El avea s-o traiasca neintrerupt. Toti postitorii, pustinicii, sfintii au facut-o (devenind si ei, la randul lor, modele de urmat). Infranarea trebuie sa fie totala, adica sa fii cu atentia numai la voia lui Dumnezeu. Postul de mancare este chipul tuturor infranarilor mantuitoare.

Postul disciplineaza mintea, pentru a nu mai deregla sistemul firesc al trupului. Dumnezeu i-a dat omului posibilitatea de a-si controla viata, dar el nu-si foloseste aceasta posibilitate. In post se pune in miscare capacitatea nefolosita a omului de a se infrana de la ceea ce nu-i este de trebuinta.

Sa te adancesti in duhul gandirii lui Dumnezeu, sa te imbraci in mentalitatea Lui, sa fii una cu gandirea dumnezeiasca si sa nu mai concepi altceva decat ce concepe Dumnezeu, sa te simti real traind in aceasta gandire…..Ce minune ne cere noua Dumnezeu! Acesta e postul cu adevarat sfintitor, Aceasta e Viata!

Din pacate, noi ne targuim cu postul, ceea ce arata ca n-am inteles nimic, desi suntem Ortodocsi. Ne e este greu sa renuntam la pofte, la activitatile obisnuite, nu incercam sa devenim mai buni, mai iubitori de Dumnezeu si de aproapele. Credem in adevarul adevarat al dragostei, dar il punem in discutie cand e vorba sa-l traim.

Rasplata dumnezeiasca va avea numai cel ce va iubi dumnezeieste, cel ce merge la spovedanie pentru a se curati de pacate, cel ce se impartaseste cu Trupul si Sangele Mantuitorului, cel ce isi manifesta dragostea fata de aproapele. De exemplu, cel ce face fapte bune, de ochii oamenilor, isi va lua aici plata. In ce consta plata? in satisfactia ca e socotit om sfant. Valoarea faptei tale va fi viata vesnica, dupa ce-ti vei dovedi credinta prin dragostea traita, nu inchipuita.

Gandirea noastra ar trebui sa fie preocupata de ceilalti oameni. Mereu sa avem in minte chipul cuiva. Dar nu numai gandurile noastre sa se indreapta spre ceilalti oameni, ci si inima.Sa ne preocupe sa facem ceva, pentru cineva. In felul acesta, inima noastra devine lacas al dragostei, casa a dragostei, adapostirea , cu pretuire dumnezeiasca, a valorilor tuturor oamenilor. Si inima noastra, deci, cu Hristos in ea, Care ii are pe toti impreuna cu El, e dragostea lui Dumnezeu intrupata in noi.

Mantuitorul Iisus Hristos ne soune de atatea ori: “Privegheati neincetat si va rugati” Postul ne ajuta sa simtim mai bine dragostea lui Dumnezeu, sa o intelegem mai profund, traind-o si daruind-o la randul nostru. Intelegem cat il pretuieste Dumnezeu pe om si invatam sa ne pretuim si noi semenii si pe noi insine ca faptura a lui Dumnezeu.Sa invatam sa ne rugam pentru ceilalti, sa aiba suflete bune, sa primeasca ajutor de Sus, sa contribuim la mantuirea lor. Domnul tine la acest fapt: Iubiti pe dusmanii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, sa va para bine de binele aproapelui, ca de al vostru, sa va para rau de raul aproapelui ca de raul vostru si sa va doara de el, ca de voi insiva. in post, e necesar sa facem exercitiul dezintoxicarii de meschinarie si rautate.

Postul sa fie o opera de reparatie, de restaurare dupa masura lui Hristos, Care sta gata sa lucreze impreuna cu noi aceasta desavarsire. Sa fim atenti, in tot postul, sa pastram rugaciunea aceasta a inimii care, cu fiecare bataie a ei, il recunoaste pe Hristos. Postul sa nu fie doar o forma goala, o lauda desarta, ca uite, noi purtam chipul lui Hristos si mergem pe urmele Lui. Sa dovedim, real, prin postirea noastra, ca nu numai cu paine se hraneste omul, ci cu tot duhul dragostei lui Dumnezeu, cu duhul inimii Lui. Cu aceasta se hraneste omul, in mod normal, nu cu atentia la toate cele spre care il trimit patimile si simturile lui. Omul se hraneste, in inima sa, cu duhul inimii lui Hristos, care e dragoste.

Inima putreda, cea fara pretuire dumnezeiasca de oameni, s-o curatim si sa inlaturam ce-i uscat in noi. In timpul postului, sa ne cautam si sa ne vedem goliciunea inimii, sa depistam partile ei intunecoase care nu primesc gandirea despre oameni a lui Dumnezeu. Sa fim sinceri cu noi insine!

Dumnezeu sa ne ajute sa parcurgem Postul Craciunului asa cum se cuvine!

Relaţiile intime în post

Legătura firească dintre bărbat şi femeie, creată prin alegere liberă şi susţinută prin devotamentul ambilor parteneri, ajunge nu numai la convieţuire , prietenie şi relaţie sufletească,ci şi la unitatea trupească , ceea ce înseamnă unitate de viaţă, împreună existenţă la propriu. Dumnnezeu binecuvintează relaţia trupească doar a celor ce-şi unesc sufletele în faţa Lui prin Taina Căsătoriei. Expresia sexuală îşi are locul potrivit numai în cadrul legamântului conjugal, care are ca scop naşterea copiiilor. Altfel…se sâvârşeşte păcatul desfrânării.

Suntem în prima săptămână a Postului Crăciunului. Cel mai mulţi dintre noi ne-am decis să-l ţinem. Am făcut cumpărăturile, ne-am umplut frigiderul cu legume…însă trebuie să avem în vedere şi celelalte „restricţii” ale Postului. Regimul alimentar , fără grăsimi, nu are nici un sens fără hotărărea de a-ţi schimba viaţa, de a te ruga mai des (aratându-ţi . astfel, dragostea faţă de Dumnzeu) şi de a face fapte de milostenie, manifestându-ţi iubirea sinceră faţă de aproapele. Dar nu aşa cum înţegem noi iubirea…În nici un caz!

Dragostea adevărată dintre două persoane de sex opus e înţeleasă de multe ori prin atracţia fizică. Nimic mai greşit! Pe mulţi aceasta îi împinge să se căsătorească şi când pasiunea dispare, relaţia se rupe, uitând ca unirea lor nu s-a concretizat prin fructul iubirii - copiii.Să nu mai vorbim că n-au avut în vedere mântuirea sufletului..

E normal să existe dorinţa de apropierea fizică de cel cea cu care împarţi şi bune şi rele,sau cu care îţi petreci tot timpul. Aşa-i făcut omul de Dumnezeu, bărbat şi femeie , dintr-un singur trup. Cu cunoştinţele actuale de biologie, endocrinologie şi de neurologie putem înţelege că cele două sexe se caută la maturizare unul pe celălall, trecând peste orice fel de bariere. Constituţional, natura bărbatului are o glandă în plus faţă de femeie- prostata. Această substanţă sintetizează acidul glutamic necesar sistemului nervos aât al bărbatului,cât şi al femeii, dar nu le prepară decât bărbatul. Aici e explicaţia fundamental biologică în temeiul căruia femeia este atârnătoare de bărbat. Fără substanţele lui endocrine ea nu se regenerează mental, nervos. De aceea, la convieţuirea căsătoriţilor nu este bun nici abuzul, nici refuzul. Abuzul îl atinge pe soţ, iar refuzul pe soţie. Pentru toate există însă o măsură.

Suntem cu toţii tentaţi să cedăm cu uşurinţă ispitei desfrânării pentru că diavolul atacă omul în slăbiciunile lui. Nici nu realizăm cât de subtil ne strecoară în gând dorinţa de a săvârşi păcatul. Şi până la faptă nu mai e mult…Noi suntem principalii vinovaţi de aceasta. Dumnezeu permite diavolului să ne ispitească ca să vadă credinţa noastră. Si se vede! Cedăm atât de uşor…Nu suntem înarmaţi cu puterea crucii, nu am permis să lucreze în noi Trupul şi Sângele Domnului, pe care l-am luat la Sfânta împărtăşanie cu atâta nevrednicie… Nu suntem demni de Hristos. Acesta este adevărul. Şi diavolului nu depune prea mult efort ca să ne câştige de parte lui.

Din nefericire, această patimă atinge şi familiile credincioase, care nu adorm fără să-şi facă rugaciunea de seară, care iau aghiazmă în fiecare dimineaţă înainte să manânce, care îşi împărtăşesc copiii în fiecare dumincă. Diavolul nu îi scuteşte nici pe aceştia. Dimpotrivă, îi ispiteşte mult mai mult decât pe cei care sunt deja ai lui - cei trăiesc în curvie (concubinaj cum se spune acum,). Soluţia ne -o spune Mântuitorul: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită“. Şi acestea cu siguranţă nu sunt vorbe în vânt. Rugăciunea te ţine în legătură permanentă cu Dumnezeu. De asemenea, te ţine cu mintea trează la lucrurile care îţi sunt folositoare, în special sufletului tău. Şi să ştii că te scapă de plictiseală, pentru că noi de multe ori săvârşim păcatele din lipsă de activitate.Şi atunci cănd nu ai nimic de făcut… îţi dă satana de lucru.

Pentru cei căsătoriţi sau nu, există marele “pericol ” să apară o sarcină, ca urmare a săvârşirii păcatului. Şi este cu mult mai grav dacă copiii sunt concepuţi în post sau în zilele de sărbătoare. Pe lângă faptul că te faci vinovat de desfrânare, rişti să compromiţi viaţa propriului copil, fiindcă el va veni pe lume cu predespoziţia spre sexualitate. Va fi greu de educat pentru că tu , genetic, i-ai transmis cromozomul criminalităţii care are circumstanţe atenuante. Să nu te surprindă că fuge de la şcoală şi îi plac aventurile, de orice fel. Să fim cu luare aminte la noi înşine şi mult mai responsabili!

Să ascultăm sfatul părintelui Arsenie Boca: „Luaţi seama, că dacă vreţi să nu cădeţi din creştinătate şi dacă vreţi să biruie chipul lui Dumnezeu în noi, şi nu al diavolului - prin patimile sale - luptaţi-vă din răsputeri cu arma postului, căci după cum vedeţi postul este ucigaşul patimilor.Pentru că este şi dar de la Dumnezeu , dat tuturor celor ce luptă lupta cea bună. Faceţi începătura aceasta şi veţi vedea cum vi se va înnoi viaţa şi se va linişti casa”.

Dragostea faţă de persoana iubită, prieten (ă) sau soţie (soţ) se poate manifesta şi altfel, nu neapărat prin relaţia trupescă, supusă instinctului. Există şi alte modalităţi, care depăşesc limita umanului şi mă refer la manifestarea iubirii spirituale. O îmbraţişare puternică, atunci cînd ai cel mai mult nevoie, din partea celui/ celei pe care îl (o) iubeşti valorează mult mai mult decât un raport sexual. O strangere de mână, o simplă atingere a mâinii celui celei căruia i-ai dăruit toată dragostea ta - e nepreţuită.

“Oare nu ştiţi că trupul vostru este locaş al Duhului Sfânt ce locuieşte întru voi, pe care-l aveţi de la Dumnezeu , şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci sunteţi cumpăraţi cu preţ ! Proslaviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi întru duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”

Mai bine este a da decât a lua

Am intrat în luna cadourilor, aşa cum se spune. Decembrie a fost „aleasă” perioada în care oamenii îşi oferă daruri unii altora, în semn de preţuire. Întotdeauna este aşa? Sau a devenit o modalitate formală de a ne arăta aprecierea faţă de celălalt pentru că asta face toată lumea?

Legătura care există între luna cadourilor, Moş Nicolae şi Moş Crăciun este bazată pe un numitor comun: milostenia; faptele bune pe care ar trebui să le facem în Postul Crăciunului ca manifestare a iubirii faţă de aproapele.

Însă este o mare diferenţă între a oferi daruri unei anumite persoane pentru că îţi este rudă sau prieten, fiindcă în fiecare an îţi ia ceva de Crăciun sau pentru că aşa se obişnuieşte, şi a da din inimă o bucată de pâine, un bănuţ unui bătrân cerşetor sau o haină unui copilaş. Noi aceia cărora ne place să oferim cadouri în zilele de sărbătoare celor apropiaţi nouă, ca să primim întocmai, pe măsura efortului, nu vom avea răsplată de la Dumnezeu. Pentru că nu poate fi vorba despre milostenie într-o astfel de situaţie, ci o acţiune de bun simţ. Nu ne putem aştepta în acest caz să facem vreo bucurie, însă dacă dai din ceea ce nu ai unui om care-ţi cere cât de puţin, vei avea bucuria sclipirii ochilor lui. Inima lui tresaltă că azi va avea ce mânca, mulţumită ţie, iar tu vei fi fericit că ai putut să-i oferi o asemenea bucurie.

Milostenia este o virtute şi constă în a da din ce-ţi prisoseşte celor ce sunt în nevoie şi a dărui chiar din puţinul tău celor aflaţi în lipsă. Milostenia înseamnă, alături de dărnicie materială, şi dăruire sufletească şi numai aşa ea se apropie de iubirea aproapelui, nerămânând numai un simplu act de caritate.

Pentru cel care primeşte darul, acesta are valoare strict materială, deci una trecătoare şi dispare prin consumare, în vreme ce acela care a făcut darul este izvor de bunătate. Când primeşti ceva în dar se naşte în tine sentimentul obligativităţii de a oferi la rândul tău un cadou celui care ţi-a dat. De aceea, mai fericit este a da decât a lua.

Valoarea milosteniei nu este dată de mărimea ei. Milostenia trebuie să o faci fără să urmăreşti vreu câştig, de orice fel, sau ca să fii lăudat de oameni. Să facem fapte bune din mărinimia sufletului nostru, nu cu părere de rău.

Milostenia este un leac împotriva tristeţii pe care o aduce în suflet patima iubirii de bani şi avuţie. Ea ne vindecă de răutatea pe care lăcomia o aduce în relaţia noastră cu aproapele. Practicată cu smerenie, milostenia ne conduce la preţuirea semenilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur socoteşte că milostenia e o bună însoţitoare a pocăinţei, făcând ca aceasta din urmă să lucreze repede şi deplin. Milostenia are ca roadă rugăciunea şi sporeşte iubirea. Toate aceste elemente formează un model de post desăvârşit, de care am face bine să ne desăvârşim. Să fim mai buni, mai curaţi cu inima şi mai puţin făţarnici. Numai prin milostenie şi milă ajungem să ne asemănăm cu Dumnezeu.

„Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6, 2-4)

Despre ce vor oamenii să vorbească preotul la Biserică?

De foarte multă vreme am vrut să abordez acest subiect, pentru că pe mine personal mă preocupă şi poate şi pe voi. A decis Dumnezeu când anume să fie momentul fiindcă nu prea îmi găseam cuvintele. De aceea mi- a dat şansa să particip duminică seară la Slujba Maslului de obşte, cu şapte preoţi.

Predica pe care a ţinut-o părintele a fost gând la gând cu ceea ce mă frământa pe mine. Nu pot să dezvălui identitatea preotului şi nici a Bisericii unde am fost, însă încerc să vă redau din memorie, cuvintele predicii:

“Iubiţi creştini, întotdeauna vine la predica preotul în faţă şi vă explică Evanghelia. Întotdeauna aşteptaţi ca el să vă răspundă prin cuvântul său la întrebările pe care vi le puneţi şi la problemele pe care le aveţi, pentru că cei mai mulţi veniţi la Sfânta Biserică să -L aflaţi pe Dumnezeu. Se presupune că noi, preoţii L-am aflat, prin viaţa proprie, prin ceea ce am studiat , şi mai ales avem privilegiul de a sta mai mult în casa lui Dumnezeu. La predică, harul se pogoară asupra noastră şi vă transmitem cuvântul de învăţătură, însă şi noi suntem oameni şi avem limite. De aceea vin şi vă cer să puneţi dumneavostră întrebări despre ceea ce vă preocupă , iar noi, în măsură în care putem şi ajutaţi de Dumnezeu, vă răspundem”. ( în acest moment s-a instalat în Biserică o tăcere mormântală..Nimeni nu a avut curaj să spună ceva. Ne-am obişnuit să ne “ghicească” preoţii gândurile…).

“Ei bine…Evanghelia şi scrierile Sfinţilor Părinţi sunt întotdeauna izvor de înţelepciune pentru noi. Ele nu se vor demoda niciodată. Problemele lumii sunt aceleaşi şi Mântuitorul Iisus Hristos ne- a lăsat leac pentru toate. Sfinţii Părinţi cuprind în scrierile lor preocupările lumii, chiar că dacă acum vremurile sunt altele. Desfrânarea e un păcat de 2000 de ani, chiar dacă azi are alte forme, şi sunt multe citate biblice care ne întăresc în lupta împotriva acestui păcat. Oamenii dintodeauna au muncit, şi-au făcut griji pentru familie, şi-au fracturat membrele şi au avut tot feluri de probleme. Nu e nimic nou pentru Biserică, să nu poată răspunde.

Oamenii se feresc să adreseze părintelui întrebările pe care îi frământă, de teamă sau ruşine, sau fiindcă nu se cuvine ori li se pare că nu e potrivit să se adreze unui om al Bisericii. Şi nu fac decât să rătăcească…Din dorinţa de a- L afla pe Dumnezeu, rătăcim chiar şi noi cei din Biserică. Şi rătăcind, uşor-uşor ne pierdem şi se împuţinează turma lui Hristos.

Preotul, prin predica sa poate atinge coarda sensibilă a mai multe suflete, însă nu poate ajunge la sufletul tuturor. Fiindcă suflete noastre sunt de patru feluri. aşa cum este foarte bine explicat la Matei, capitolul 13, în pilda semănătorului. Pe scurt: prima categorie de suflete - cele în care sămânţa cade lângă drum şi vin păsările şi o măcâncă. A doua categorie se referă la cele unde sămânţa cade în loc pietros, nu au pământ mult şi când se iveşte soarele se usucă. Alte seminţe cad între spini şi aceştia le innăbuşă. Şi ultima categorie - sufletele care au pământ bun şi sămânţa dă rod, mai mult sau mai puţin, după puterea fiecăruia.

Fraţilor, oamenii şi în special tinerii sunt preocupaţi de sexualitate şi nu au curajul să vorbescă despe asta. Noi nu putem să strigăm în gura mare ca păgânii, însă voi, fiecare puteţi veni la scaunul Spovedaniei să spuneţi ce păcate vă apasă sufletele şi trupurile.

În ultima vreme se tot discută de cancerul de col uterin şi unii dintre voi aţi fost forţaţi să vă vaccinaţi fetiţele, fără să fiţi informaţi asupra efectelor secundare. Puţini ştiţi că prin această vaccinare femeile pot fi sterile şi atunci nu se va mai împlini scopul căsătoriei.

Să nu credeţi că Biserica nu are un punct de vedere faţă de această problemă. Poate că ştiţi că virusul de care atâta se feresc autorităţile se transimte pe cale sexuală. Oare cum e posibil asta la fetiţele de 10-11? Ei bine, asta se promovează, ca să ne “educăm” copiii despre păcate de când sunt fragezi. Nimeni nu mai vorbeşte despre castitatea fecioarelor, a tinerilor în general. Biserica o face.E datoria noastră să vă spunem să aveţi grijă de trupurile voastre, să le preţuiţi şi aşa să salvaţi şi sufletele de la păcate. Să încercăm să- L aflăm pe Dumnezeu cu sufletul curat…”

Eu atât am putut să ascult fiindcă fiica mea şi- a pierdut răbdarea şi a trebuit să ies afară unde nu am mai auzit nimic, cu toate strădaniile mele. Dar cred ca am ascultat destul. Aceste cuvinte mi-au ajuns direct la suflet, m-au încurajat şi cu siguranţă părintele a sădit o sămânţă în sufletul meu. Sper să-mi dea Dumnezeu puterea sa o fac să rodească, să mă facă mai bună, să -mi schimbe viaţa în bine şi să duc mai departe cuvântul Lui, pe măsura puterii mele. Doamne ajută-mă !

Primul prezentator de reclame a fost diavolul

Trăim într-o lume materială, a consumului, a mall-urilor şi supermaketurilor. Viaţa noastră se desfăşoară de la promoţie la promiţie, fiindcă ni se inoculează tot timpul ideea necesităţii unor anumite produse, prin reclama care li se face.

Constat că emisiunile sau filmele nu sunt întrerupte de reclame, ci mai degrabă ele întrerup reclamele. Înţeleg că televiziunile sunt sponsorizate de unele firme, însă noi, telespectatorii, nu avem nici o vină. Ni se prezintă cutare brânză sau marcă de ulei pe care nici nu ştim ce pierdem dacă nu o cumpărăm. Recunosc că de multe ori am achiziţionat obiecte “lăudate” la televizor şi nu de puţine ori am fost decepţionată. Produse mult mai ieftine sunt foarte eficiente. De fapt, cred că tocmai din motivul că nu se vând prea bine sunt ” recomandate”.

Observ cu stupoare că fiecărui produs i se asociază un sentiment uman firesc, fără a avea vreo legătură, cu scopul de a ne identifica la nivel personal cu lumea materială, ajungând să spunem : „sunt ceea ce mănânc”. Am vazut de curând cum o anumită marcă de ciocolată este prezentată ca fiind “cu dragoste”. Sincer, nu văd legătura dintre acest sentiment minunat şi o bucată de ciocolată. Apoi, dulceaţa ei nu este aceeaşi cu profunzimea trăirii iubirii. Dar cîţi suntem atenţi la acest detaliu? Cumpărăm fiindcă am vazut că i se face reclamă şi trebuie să fie bun (ă).

Am văzut cu ochii mei că publicitatea are atâta impact asupra minţii încît fetiţa mea e numai ochi şi urechi în faţa televizorului imediat cum aude gingle-ul, cu toate că se juca frumos cu păpuşile.

Arhimandritul Spiridonos Logothetis , în sfinţenia sa, a văzut lucrurile mult mai clar şi socoteşte că primul prezentator de reclame în lume a fost diavolul. El a prezentat dulceaţa fructului oprit. A arătat frumuseţea, forma, dulceaţa, aroma mărului, încât Eva şi apoi Adam au fost înşelaţi , s-au lăsat conduşi de reclamă şi L-au refuzat pe Dumnezeu, mîntuirea Lui, raiul.

Istoria se repetă exact la fel cu reclamele care se fac astăzi. Sunt prezentate frumuseţea, gustul, confortul, calităţi pe care le are un bun material al lumii. Este frumos acesta, este important să ai şi tu, sunt importante cele pe care le-au creat oamenii şi firmele lor, însă nici un cuvânt despre Dumnezeu,Cel care toate a făcut.

Reclamele arată materia şi frumuseţea fără Dumnezeu , fără adevăratul lor Creator. Adesea, lucrurile materiale sunt legate de goliciune. De fiecare dată trebuie să vedem o femeie (sau un bărbat, dar mai rar, într-adevăr) sumar îmbrăcată, vorbind despre un praf de curăţat sau altă banalitate. Prin reclame, ni se prezintă un gen de pornografie, soft-care, subtilă, aproape insesizabilă, dar care conduce tot acolo: la păcat. Aproape toate reclamele au conotaţie sexuală şi sunt sigură că nu doar eu am observat asta.

Reclama frumuseţii e cea mai puternică armă a diavolului. El e „artist”. Are mare viclenie şi multă artă (lumini, culori, imagini), foloseşte o grămadă de oameni ca să construiască o reclamă : scriitori, regizori, muzicieni, trucuri şi foarte mulţi bani. Scopul lui este ca reclama să se adreseze slăbiciunilor omului, patimilor lui şi să le activeze.Exagerarea lucrurilor, a lumii, a frumuseţilor ei, automatizată,fără Dumnezeu, este cursa diavolului care duce la pieire, la distrugere.

Diavolul este tatăl minciunii şi ne lăsam uşor înşelaţi. Însă stă în puterea noastră să luptăm împotriva ispitelor lui. Nimeni nu ne obligă să stăm la televizor, să vedem ceva anume. Putem , foarte simplu, să schimbăm canalul. Slavă Domnului, există multe variante. Dar de multe ori pofta din noi ne îndeamnă să ne petrecem mult timp, preţios, privind spurcăciuni. Să evităm asta cât putem!

Evanghelia vine în sprijinul celor care vor să biruiască în acestă bătălie, întâi vizuală şi apoi spirituală, prin cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos:

„ Nu iubiţi lumea , nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; Pentru că tot ce este în lume , adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rîmâne în veac”( I Ioan capitolul II, versetele 15-17).

Reclamele stârnesc pofta trupului (”răsfaţă-ţi simţurile”, “pentru bărbaţi adevăraţi” şi alte exemple), pofta ochilor (”doreşte-ţi mai mult”,”e timpul să ai şi tu”, “n-o împarţi cu nimeni”, etc.) şi trufia vieţii (”pentru că meriţi”, “ai grijă de tine”). Aceste trei aspecte contravin voturilor monahale: castitatea, sărăcia de bună voie şi ascultarea necondiţionată.

Suntem liberi să alegem cum ne petrecm timpul nostru, cu sau fără Dumnezeu, în faţa televizorului sau la rugăciune . Însă să nu uităm să- I cerem Domnului , când mergem spre somn, odihnă sufletului şi trupului….

Frumuseţea slujbelor dumnezeieşti: Vecernia

Noi, oamenii simpli, obişnuim mai mult sau mai puţin, să participăm la slujbele bisericeşti, mai ales la Dumnezeiasca Liturghie. E felul nostru de a ne arăta dragostea faţă de Creatorul şi Proniatorul nostru, atât cât putem să-L iubim fiecare, sa-I aduce mulţumire pentru cele bune din viaţa noastră, dar şi pentru cele rele, fiindcă toate sunt din voia Lui.

Cel mai des uităm sa-I înălţăm rugăciuni de laudă…Intrăm în Sfânta Biserică cu grijile noastre, ne gândim tot timpul la noi şi la cei din jurul nostru, apropiaţi sau mai depărtaţi, dar foarte rar ne gândim la El şi la relaţia pe care o avem sau ar trebui sa o avem cu Dumnezeu. Orientarea noastră este adesea direcţionată pe orizontală (eu - ceilalţi), doar rareori pe verticală (eu - Dumnezeu).


Biserica are modalităţile ei de slăvire a lui Dumnezeu, de mulţumire şi laudă, mult mai complexe decât ale noastre şi foarte bine stabilite de când lumea. În acest sens se săvârşesc o serie de slujbe, în fiecare zi (în mânăstiri şi catedrale) sau cel puţin în fiecare duminică şi sărbătoare (în bisericile de parohie). Aceste slujbe poartă numele de Cele Şapte Laude ( de fapt sunt opt, dar Utrenia şi Ceasul I se citesc împreună întotdeauna). Şi ele sunt următoarele: Vecernia (slujba de seară); Pavecerniţa (rugăciunea de după cină şi înainte de culcare); Miezonoptica (rugăciunea de la miezul nopţii); Utrenia (slujba de dimineaţă); Ceasurile (Orele) - în număr de patru : I, III, VI şi IX.

Şirul lor începe cu Vecernia, adică slujba de seară, pentru că Biserica Creştină a moştenit din Vechiul Testament tradiţia de a socoti începutul zilei liturgice sau bisericeşti nu de la miezul nopţii, ca în viaţa civilă, ci cu seara.

În Bisericile de parohie se săvârşeşte slujba Vecerniei în special înainte de Sărbători, iar în Catedrale o dată sau de două ori pe săptămână. Pavecerniţa. Miezonoptica şi Utrenia, unite, se săvârşesc în Bisericile de parohie mai ales în post când se organizează privegherea de noapte. Toate aceste Laude Bisericeşti în mânăstiri se săvârşesc în fiecare zi.

Vă propun să ne oprim asupra primelor trei : Vecernia, Pavecerniţa şi Miezonoptica. În nici un caz nu vreau să fac o abordare pur scolastică asupra acestor slujbe. Biserica înseamnă trăiere, iar liturgica nu este domeniul meu …Însă am constat , citind in Ceaslov , că ele au o frumuseţe aparte, prin rugăciunile pe care le conţin. Să vorbim puţin despre fiecare!

Vecernia reprezintă rugăciunea de seară în care aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut şi Îi cerem ajutorul pentru a petrece noaptea ce vine în pace. Prin aceasta, raportăm totul la Dumnezeu şi ne simţim datori să - I aducem „jertfă de seară”. Pentru cele ce le-am împlinit, se cuvine să aducem mulţumire, iar pentru păcatele făcute de voie sau fără de voie, să cerem iertare.

Cu siguranţă aţi participat la Slujba Vecerniei. În Biserică e atâta frumuseţe! De obicei…sunt puţini oameni, dar e cu mult mai plăcut. Aţi observat câtă linişte ne cuprinde ? După o zi de muncă, cu osteneli trupeşti şi tulburări sufleteşti, slujba de seară (mai ales în timpul săptămânii), e ca un burete care îţi absoarbe , parcă, toate grijile şi neliniştea.

Dar ce rugăciuni conţine Slujba Vecerniei? Majoritatea sunt psalmi. În prima parte a slujbei se rosteşte Psalmul 103 , de preamărire a lui Dumnezeu Creatorul, pentru ca apoi omul care îşi dă seama de starea lui de rătăcire şi deznădejde, se adresează Lui („Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele“), cerându-i cele necesare sufletului (Psalmul 140). Cu nădejde în mila lui Dumnezeu, ne rugăm să ne înţelepţească cu îndreptările Sale şi pentru acesta apelăm la mijlocirile Sfinţilor şi în special a Maicii Domnului. Vecernia se încheie cu rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare, prin care ne cerem iertare pentru păcatele săvârşite în timpul zilei şi ne încredinţăm în mâinile Celui de Sus că ne va ocroti de „vicleşugul celui potrivnic”.

Frumuseţea slujbelor dumnezeieşti: Pavecerniţa

Pavecerniţa este o slujbă foarte profundă, mai mult mănăstirească, aş putea spune. Descrie, prin rugăciunile ei, apartenenţa omului la Dumnezeu, disperarea cu care Îl caută având conştiinţa păcatelor sale. Nimeni nu ne poate vindeca şi salva sufletele decât numai Domnul: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte. Doamne, să-mi ajuţi mie , grăbeşte - Te” (Psalmul 69).”Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt” (Psalmul 6) exprimă starea omului de după căderea în păcat, starea noastră de spirit pe care o simţim de cele mai multe ori. Avem nevoie de Dumnezeu! Câţi o recunoaştem?…

În Pavecerniţă se solicită ajutorul divin pentru a trece noaptea în pace, de teama morţii, de teamă că mâine nu ne vom mai trezi şi va trebui să dăm socoteală pentru faptele noastre. Psalmul 90 e înălţător şi biruitor în acelaşi timp pentru că avem certitudinea că Domnul Dumnezeu „Sprijinitorul meu este şi scăparea mea; Dumnezeul meu, voi nădăjdui spre Dânsul”.


Partea cea mai frumoasă a Pavecerniţei, după părerea mea, este Cântarea Proorocului Isaia: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu”. Este biruinţa asupra morţii, bucuria de a fi ridicat şi salvat de Dumnezeu.

Rugăciunea lui Manase şi a Sfântului Efrem Sirul exprimă un profund sentiment de căinţă sinceră („Doamne, am păcătuit şi fărădelegile mele eu le cunosc. Însă, cer, rugându-Te: iartă-Mă, Doamne…”). Ele sunt menite să trezească în sufletele noastre umilinţa, pocăinţa şi dorinţa de îndreptare („Iar Duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale”).

Frumuseţea slujbelor dumnezeieşti: Miezonoptica

Puţin ştiu că există slujba Miezonopticii şi mult mai puţini participăm la această rugăciune. E frumos…Slujba se desfăşoară la lumina lumânării, exact la miezul nopţii. Clopotele bat, ca trâmbiţele care vor suna în Ziua de Apoi, la Învierea morţilor. În Biserică ne aşteaptă Hristos!

Slujba începe cu rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare : „ Curăţeşte-ne pe noi de toate întinăciunile trupeşti şi sufleteşti…Ca să nu fim aflaţi zăcând şi dormind, ci priveghind şi sculaţi întru lumina poruncilor Lui“. Aceasta arată preocuparea omului pentru Înviere, a celor care au această perspectivă.

Sfîntul Apostol Pavel ne atenţionează că „ trupul nostru stricăcios va fi îmbrăcat în nestricăciune” (Corinteni 15, 53), adică va învia şi va rămâne veşnic. De aceea, ar trebui să trăim în aşteptarea Învierii noastre. Să fie acesta scopul nostru suprem! Hristos poate veni în această noapte, chiar în acest ceas. Datoria noastră este să fim pregătiţi.

Toate aceste rugăciuni îşi pun amprenta asupra sufletelor noastre, schimbându-ne încet - încet, pe dinăuntru. Trebuie doar să dorim să participăm mai des la slujbele Bisericii, să fim mai activi spiritual, să ne facem timp să ne rugăm mai mult, să - I facem loc şi lui Dumnezeu în inimile noastre..

Doamne al puterilor, fii cu noi, că pe altul afară de Tine, ajutor întru necazuri , nu avem. Doamne al puterilor, miluieşte-ne pe noi.

Taina Botezului

Astăzi e o zi mare. Azi a fost botezat acum 2000 de ani Mântuitorul Iisus Hristos! E o zi mare în istoria mântuirii noastre, fiindcă actul săvârşit de Sfântul Ioan Botezătorul asupra Fiului Omului a rămas un exemplu de supunere faţă de Dumnezeu şi simbolizează adevărata naştere din apă şi din duh.

E o zi specială, memorabilă, pentru fiecare creştin şi înseamnă mult mai mult decât îmbulzeala pentru a lua acasă Aghiasma Mare. Fiecare dintre noi, cei care avem copiii, ne amintim cu drag de botezul lor, însă Botezul Domnului este o sărbătoare la care avem ocazia să asistăm în fiecare an, prin participarea la Sfânta Liturghie.

Botezul este poarta de intrare în creştinism, de aceea el este prima Taină administrată celui care urmează să fie încreştinat. Celelalte Sfinte Taine pot fi administrate doar dacă cel (cea) în cauză este botezat (ă).


Tainele sunt mijloace prin care primi Harul Duhului Sfânt, nevăzut, pentru a păstra legătura cu Dumnezeu. Taina Botezului semnifică intrarea în comuniune cu Dumnezeu. Prin Taina Botezului sunt încreştinaţi pruncii , care au vârsta de 8 până la 40 de zile, însă în cazul celor bolnavi, botezul se poate face chiar în ziua naşterii. Naş de botez poate fi oricine, iar în situaţii deosebite, chiar şi mama poate turna apă deasupra capului copilului, de trei ori, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfăntului Duh.

În Taina Botezului, nou-născutul, prunc sau pruncă, moare şi învie cu Hristos, moare păcatului şi rămâne candidat la Înviere, cu Hristos. Dar câţi dintre noi ne gândim la lucrul acesta? De curând am participat la încreştinarea unei nepoate şi am constatat pe propria persoană că, noi, oamenii, nu avem în vedere cele veşnice, ci mai degrabă cele lumeşti. Suntem atât de atenţi la obiceiuri! Trebuie să fie îmbrăcată cu roşu sau roz dacă e fetiţă sau cu albastru dacă e băiat, să ne îmbrăcăm frumos că suntem naşi, să aranjăm aşa lumânarea, ş.a.m.d. Cel mai adesea facem zgomot, vorbim, fotografiem în continuu şi nu ascultăm ce spune preotul. Nu suntem deloc atenţi la slujba în sine, la Taină, să încercăm să o desluşim, atât cât putem înţelege.

Rugăciunile de dezlegare care se citesc la intrarea în Biserică a pruncului şi a mamei sunt greşit interpretate. Oamenii cred că preotul le rosteşte cum că pruncul ar fi sub puterea lui satan înainte de încreştinare, însă aceste rugăciuni se rostesc pentru că noi toţi din lume şi deci şi acel copil suntem născuţi din păcat. Scopul lor este de chemare a pruncului în Împărăţia lui Dumnezeu, intrând într-o lume nouă, pură, ca şi curăţia pruncilor.

Ca părinţi, nu realizăm că numele pe care i-l punem copilului cheamă îndată Sfântul protector şi la Botez , prin pomenirea numelui Mântuitorului Iisus Hristos sau a Maicii Domnului, Sfântul protector îşi face prezenţa. Deci…să alegem nume creştine copiilor noştri, pentru a le purta Sfinţii de grijă. Iar dacă nu au nume de sfânt….să-i învăţăm să fie sfinţi.

Ca naşi, suntem adeseori iresponsabili. Venim să botezăm copilul după ce am măncat sau băut peste măsură, şi pierdem esenţa. Înaintea lui Hristos suntem chemaţi să rostim Crezul, pentru copilul al cărui părinte spiritual devenim, şi alegem să-l citim din Molitfelnic. Ideal ar fi să participăm la Sfănta Liturghie, să fim pătrunşi de Duhul Sfânt, pentru a prelua această îndatorire sfăntă şi, evident, să fim capabili să - L mărturisim pe Hristos, ştiind Simbolul Credinţei, ca ortodocşi ce suntem.

Cădelniţa este locul unde se recrează omul. Prin turnarea apei, sub lucrarea Sfăntului Duh, prin intermediul preotului, are loc o nouă creaţie, o nouă naştere. Botezul propriu-zis se face prin cufundarea de trei ori în numele Sfintei Treimi. Când este scos copilul, el este pus faţă în faţă cu Soarele - Hristos şi deja se întâlneşte cu Dumnezeu.

Botezul este însoţit de Taina Mirungerii. „Pecetea darului Duhului Sfănt ” Îl aduce pe Hristos cel Înviat la întâlnirea cu copilul. Mirul cu care este uns se sfinţeste în Joia Patimilor lui Hristos şi semnifică Moartea şi Învierea Sa, adică începutul drumului pe care îl avem de parcurs spre Înviere. Este importantă această ungere a simţurilor, pentru a ne facilita calea. Maternitatea este binecuvântată prin ungerea cu mir a pântecelor fetelor, pentru că ele sunt născătoare de „dumnezei”, candidaţi la Înviere.

Taina Botezului este încununată cu primirea Sfintei Împărtăşanii de către prunc (ă). Se spune în popor că după Botez copiii sunt mult mai liniştiţi. Şi este un mare adevăr. Mulţi plâng chiar şi în timpul Sfintei Taine, însă adorm într-un somn dulce după ce mânăncă Trupul şi beau Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, Care sălăşluieşte în ei din acel moment şi se vede diferenţa. Cu atât mai mult se observă această schimbare la persoanele mature care se botează şi devin creştini ortodocşi, începând o nouă viaţă.

Noi, cei botezaţi din pruncie, nu ne amintim acest moment din viaţa noastră, însă cu siguranţă ne simţim altfel, având pe Hristos în noi. Să fim curaţi la suflet, precum pruncii, că a Lor este Împărăţia Cerurilor.

PPS-urile sau Trimite mai departe acest mesaj

Citeşte această rugăciune şi vezi cum Dumnezeu răspunde : „ Doamne, Te iubesc şi am nevoie de Tine, vino în inima mea şi binecuvântează-mă pe mine, pe familia mea, casa mea, prietenii, în numele Domnului nostru Iisus Hristos.Amin.” Trimite acest mesaj la cel puţin 7 persoane. Vei primi un miracol mâine. Dacă tu crezi în Dumnezeu, trimite acest mesaj tuturor. Dacă îl ştergi, vei avea inima rece. Trimite asta în 30 de minute şi priveşte ce se întâmplă”

Aşa sună un mesaj pe care l-am primit pe telefonul mobil, de la un număr pe care nu-l cunosc, la o oră târzie. De regulă, primesc pe adresa pe mail multe proiecte PowerPoint, pe scurt PPS-uri, realizate foarte artistic, cu mesaje de dragoste (de obicei), sau mai puţin ortodoxe, iar unele sunt doar glume. Ele aproape întotdeauna se încheie cu fraza aceasta „trimite mai departe acest mesaj. Vei avea parte de un miracol!”.

Recunosc că unele mi-au plăcut foarte mult, iar mesajele lor mi-au ajuns la suflet. Păstrez câteva în calculator şi la rândul meu trimit mai departe prietenilor care au adresă de mail. Asta dacă am timp sau dacă mi-au plăcut, nu fiindcă aş crede că se va înfăptui un miracol..Eu, una, mi-am pus adeseori întrebarea: Cine sunt autorii acestor PPS-uri? Mesajul lor e chiar nevinovat? De ce sunt mai mereu pozitivi? De ce insistă cu acest „trimite mai departe”?

Sincer..nu prea mă conving. Poate fiindcă nu cred în miracole şi nu aştept miracole. Eu cred Dumnezeu şi ştiu că nimic din ceea ce am în jurul meu, în viaţa mea, bun sau rău, nu este întâmplător şi stă în puterea noastră să luăm decizii pentru bunăstarea noastră, ţinând , evident, seama de voia lui Dumnezeu.

E drept că de multe ori omul, cuprins de greutăţi, sau „chinuit” de plictiseală caută să se destindă şi aceste PPS-uri îl binedispun, sau se regăseşte în ele, însă nu înţeleg de ce apare atât de des numele lui Dumnezeu şi propoziţia : „dacă nu trimiţi acest mesaj vei avea 7 ani de ghinion”. Adică…tu mă invadezi cu mesajul tău „optimist”, fără să vreau sau să cer, şi tot tu mă ameninţi, sau mă rog, mă atenţionezi că voi avea parte de ghinion? La fel, nu cred că există noroc sau ghinion, fiindcă sigur există Dumnezeu şi fiecare dintre noi avem un fir al vieţii, un destin, pe care îl construim prin alegerile noastre.

N-am înţeles până acum..dar cu cât mă gândesc mai bine, îmi dau seama că aceste mesaje nu provin de la creştini ortodocşi. Nu vreau să discriminez religios pe nimeni, însă e firesc să-mi apăr credinţa şi ştiu că noi, ortodocşii, nu obişnuim să facem afirmaţii de genul: „Doamne, Te iubesc”. Nu pentru că nu simţim asta, doar că nu ne caracterizează astfel de declaraţii. Noi mai degrabă trăim dragostea pentru Hristos, pentru dumnezeire, decât să o rostim. Cel puţin aşa cred eu…De aceea, sunt convinsă că cele mai multe mesaje, PPS-uri, provin de sectanţi, protestanţi, care de regulă folosesc orice metodă pentru a intra în casele oamenilor. E ceva tipic. Şi de multe ori se dau de gol, fiindca folosesc în redactare cuvântul „Isus” în loc de „Iisus”, aşa cum este corect. De asemenea, mesajele nu sunt rele în sine, pesimiste sau, doamne fereşte, sataniste, ci sunt foarte apropiate de adevăr şi construite tocmai pentru a ajunge la inima omului.

Nu-i condamn. E dreptul lor să încerce să-şi facă publică aşa-zisa „credinţă”, sau mai degrabă doctrină. Poate că avem ceva de învăţat din asta şi anume că şi noi, ortodocşii, mai ales tinerii, avem datoria să transmitem mai departe învăţătura noastră de credinţă, să ne facem „publică” credinţa, dar nu prin astfel de metode, subliminale aş spune eu, ci prin manifestarea iubirii faţă de aproapele, concret, aici şi acum, când este nevoie. Şi aşa vor apărea şi mult -doritele miracole, pentru că Dumnezeu lucrează prin oameni. În plus, vom scăpa de o mare durere, aceea de a avea „inima rece”. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Viata e o lupta

A trecut mult timp de când am scris ultimul articol. Starea de sănătate, grijile şi preocuparea pentru familie nu mi-au dat răgaz. Am reuşit să mă mobilizez (recunosc că nu mi-a fost uşor) şi vreau să vă împărtăşesc din experienţa mea din ultima vreme. Să mă iertaţi dacă nu voi avea cea mai bună relatare.

Fiecăruia îi dă Dumnezeu în viaţă momente de cumpănă, încercări, unele mai grele, altele mai uşoare, după puterea fiecăruia. Nimănui nu-i dă mai mult decât poate duce! De multe ori, încercările se manifestă prin probleme de sănătate, boli sau accidente a căror apariţie nu reuşim să ne-o explicăm. Dumnezeu Proniatorul ne „ceartă” în astfel de momente, ne aminteşte că suntem oameni, muritori şi că oricând ne putem întâlni cu moartea, de care ne temem atât de tare. Cu siguranţă toate „se întâmplă” în viaţa noastră cu un sens, cu un scop, pe care noi nu-l înţelegem de cele mai multe ori. Sau refuzăm să-l vedem…

Pe mine m-a încercat Dumnezeu, de curând, cu apariţia unui nodul mamar. Nimic grav, doar că mi-a dat multă bătaie de cap. Însă acum nu mai este şi sunt mult mai liniştită. Mulţumesc lui Dumnezeu că a ascultat rugăciunea mea şi a celor dragi pentru mine. Slavă Lui! Însă în timpul şederii mele pe patul spitalului am simţit cât de slabă sunt în faţa Atotputerniciei lui Dumnezeu, am văzut cu câtă disperare aştepţi să vină medicul să-ţi spună că eşti bine, că operaţia a decurs bine. Am simţit cum este să fii jumătate viu, jumătate mort, ce înseamnă să-ţi pierzi speranţa şi, să realizezi, într-un sfârşit, că numai Dumnezeu te poate ridica din starea de leşin (trupescă, în cazul acesta), atunci când nimeni dintre oameni nu-ţi aruncă nici măcar o privire.În singurătatea nopţii zaci bolnav, sleit de puteri şi ai vrea să ceri ajutorul. Nimeni nu te aude decât numai Dumnezeu care lucrează prin oameni şi trimite o infirmieră…

În zilele petrecute în spital am cunoscut tot felul de oameni, mai precis multe femei, mai mult sau mai puţin credincioase. Unele se rugau neîncetat pentru sănătatea lor şi a pruncilor, altele nu voiau să dea viaţă copiilor lor. Nu sunt în măsură să judec şi în nici un caz nu pot să văd credinţa din sufletul lor, însă am constatat cum sărmanele femei îşi pun atâta nădejde în doctori şi adesea sunt dezamăgite Dureros este că, chiar şi la vreme de boală, uităm de Dumnezeu şi de rugăciune. E trist, fiindcă e unul din cele mai potrivite momente să te apropii de El. Nu e prea mare osteneala să citeşti Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul Sfântului Nectarie (ocrotitorul mamelor) sau, mai bine, să participi la Taina Sfântului Maslu, chiar dacă nu eşti în cea mai bună formă fizică. Cu atât mai mult!

Sfântul Maslu a fost lăsat de Domnul tocmai fiindcă cei bolnavi au nevoie de doctor, aşa cum spune Evanghelia, au nevoie de Iisus Hristos - Vindecătorul, Cel care a vindecat pe soacra lui Petru de scurgerea sângelui (iată, o femeie cu probleme..).Tot la Sfântul Maslu ne arată, prin Pilda Fecioarelor Înţelepte, că „nu se ştie ziua şi ceasul când va veni Fiul Omului”( Matei 25, 1-13) , cum să ne pregătim pentru moarte, mai precis cu candele aprinse, adică cu sufletele curăţite de păcate şi împăcate cu Hristos - Lumina lumii. Adesea uităm de Dumnezeu ..Chiar şi în Postul Mare. Şi ne punem toată încrederea în oameni, uitând că şi ei sunt muritori şi că au puteri limitate.

Cât de greu încercată e femeia în timpul vieţii ei! Câtă povară poartă! Şi cât de mult se cere de la ea…Ce greu e să fii femeie! Şi minunat în acelaşi timp…

Rugăciune pentru izbăvirea de cancer şi alte boli grave

Întristare şi durere m-a înconjurat pe mine şi chinuri ca ale iadului m-au aflat, Mântuitorule şi umbra morţii m-a acoperit pentru păcatele mele, Iubitorule de oameni şi inainte de vreme mi se sfârşeşte viata şi nu mă pricep ce voi face. Numai către Tine, Doctorul sufletelor şi al trupurilor şi la adâncul îndurării Tale căzând, cu zdrobire de inimă şi cu umilinţă, strig: Izvorule al vieţii, miluieşte-mă şi păzeşte-mă pe mine cel deznădăjduit, pentru rugăciunile Născatoarei de Dumnezeu, ca un Îndurat.

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Viforul păcatelor acum ne-a ajuns, valurile bolilor acum ne inconjoară, neîncetate dureri ne cufundă, întristări şi dureri ne-au aflat pe noi ticaloşii. Apostoli ai Domnului! Întindeţi-ne mână de ajutor cu rugăciunile voastre.

Şi acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Fiind loviţi, Fecioară, cu dureri grele şi neîncetate, Toţi la Tine cădem. Cu acoperământul Tău cel puternic mîntuieşte-ne pe toţi, Preacurată, îndură-Te Maică Dumnezeiască şi mântuieşte-ne de cancer şi de bolile cele cumplite şi vindecă-ne durerile, izbăvitoarea noastră.

Relaţiile intime în timpul sarcinii

Copiii reprezintă cel mai frumos dar de la Dumnezeu, un dar de mult preţ, care ne schimbă viaţa, fie că vrem, fie că nu vrem. Încă din momentul în care apar simptomele unei sarcini, femeia, care urmează să devină mamă, se schimbă ca persoană. Acest element nou care apare în planul său existenţial face ca totul să capete un nou sens, iar viaţa ei - o altă direcţie. Mă refer aici la tinerele care acceptă vestea bună şi se bucură că va veni pe lume copilul său. Pentru o altă categorie, care trăiesc numai pentru plăcere, nu au o relaţie stabilă sau se află în diverse situaţii, un copil nu este deloc o veste bună şi chiar vor să se descotorosească de această fiinţă care le va strica „viitorul”, uitând de cuvintele Sfântului Apostol Pavel că- femeia se va mîntui prin naştere de fii.

Să fii mamă nu e deloc uşor şi o spun din experienţă, însă e cel mai minunat lucru care ţi se poate întâmpla, dacă îţi asumi maternitatea încă de la aflarea veştii. Am întâlnit, din nefericire, mulţi tineri care nu sunt pregătiţi să fie părinţi, deşi acceptă ideea că vor avea un copil şi se pregătesc pentru venirea acestuia numai din punct de vedere material. Nu judec pe nimeni, mai ales că nu ne naştem învăţaţi şi se vor ivi ocazii să învăţăm toată viaţa, prin propriile trăiri, însă trebuie să fim pregătiţi psihic, emoţional, social şi mai ales spiritual.Pregătirea pe care o consider absolut necesară când suntem părinţi şi la care mă raportez este cea pentru educaţie. În ce constă aceasta având în vedere că vorbim despre un copil care încă nu s-a născut? Ei bine, e necesar să ştim că educaţia începe din timpul vieţii intrauterine. Noi, ca viitoare mame, trebuie să fim conştiente că absolut tot ceea ce facem şi simţim pe perioada sarcinii influenţează dezvotarea ulterioară a copilului. Dacă fumăm, să nu ne surprindă că bebeluşul se va naşte cu probleme de respiraţie, plămânii îi vor fi sensibili şi mai târziu băiatul sau fetiţa ta nu va avea performanţe şcolare pentru că nu i s-a oxigenat suficient creierul în cele nouă luni cât a stat în pântecul tău, din cauza tutunului. Doar tu vei fi vinovata…

La fel, dacă bei, să nu te surprindă că îi va plăcea băutura şi va avea probleme la maturitate. Va fi numai vina ta..Mai mult, dacă tu şi partenerul tău de viaţă, respectiv soţul sau tatăl copilului, nu aţi fost „cuminţi” în timpul sarcinii, el sau ea se va naşte cu predispoziţia spre sexualitate, asta însemnând relaţii intime cu necunoscuţi necunoscute, relaţii extraconjugale, tot ceea ce implică limitele anormale ale acestui aspect, mergând până la homosexualitate. La polul opus, dacă suntem creştini adevăraţi, ţinem post (ştiu că nu e uşor pentru mămici pentru că au pofte, dar pentru copilaşi e mană cerească), ne impărtăşim des, oferim copilului nostru sursa vie a vieţii, hrană de la Dumnezeu, pe Însuşi Hristos - îi călăuzim paşii,astfel, cu speranţă în ajutorul de Sus.

Ambii părinţi sunt responsabili, atât bărbatul cât şi femeia se angajează să poarte de grijă acestui suflet, prin comportamentul lor. E necesar să înţelem şi să facem şi pe soţ sau iubit să înţeleagă că scopul relaţiilor intime este procrearea (pe care Evanghelia îl precizează clar în Taina Căsătoriei), şi nu în mod special plăcerea partenerilor, iar când acest scop s-a realizat (femeia e însărcinată), relaţiile intime nu mai sunt sub binecuvântarea divină, ci mai degrabă din ispita diavolului.

Toate aceste aspecte sunt cuprinse mult mai concret în scrierile părintelui Arsenie Boca, care îi avertizează pe bărbaţi : „Când soţul nu dă pace sarcinii (zice că el nu poate, sau nu vrea, sau se declară stăpân pe legile naturii), atunci copiii vin pe lume cu predispoziţii precoce spre sexualitate. Aceasta îi face îndărătnici şi foarte greu educabili (sunt certaţi cu disciplina; unii genetic prezintă cromozomul criminalităţii - circumstanţe atenuante în justiţie). Fug de la şcoală şi încep aventurile. Deci, tot în răspunderea soţului se soldează şi aceste necazuri”.

Sunt convinsă că nu e deloc uşor, mai ales pentru bărbaţi, să respecte această conduită, însă trebuie să ne gândim ce fel de copiii ne dorim. Dacă vrei să ai un copil bun, bineplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor, poţi începe educaţia lui privându-l de voia celui rău, oferindu-i o creştere în frica lui Dumnezeu. Aşadar, fiecare dintre noi , ca mamă sau ca tată, suntem datori să oferim o cât mai bună educaţie copiiilor noştri, una creştină, chiar de când femeia îi poartă în pântec. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Cât de mici suntem în faţa lui Dumnezeu!

Tot Globul pământesc vuieşte de vestea morţii mult-iubitului Michael Jackson, idolul atâtor tineri care plângeau la concertele lui. Îmi amintesc că aveam o prietenă care se îmbrăca numai cu tricoul cu Michael Jackson. Se simţea atât de aproape de faima acestui star..Toată lumea îi asculta muzica în anii “90. Cu toate astea, mie nu mi-a plăcut niciodată. Poate că muzica lui nu e pe gustul meu sau poate că nu am eu aşa gusturi fine…
Stăteam şi mă gândeam la el, care e mare vedetă (sau, mă rog, a fost) şi la felul în care a sfârşit viaţa lui. Brusc! Dintr-odată! Un atac de cord şi gata. Şi îmi amintesc că a încercat şi imposibilul să se menţină veşnic tânăr şi frumos şi, mai ales, în vogă. Cred că el e unul din cazurile de băieţi buni pe care succesul l-a distrus. Succesul se întreţine cu compromisuri, sacrificii mari şi cu mulţi bani. Azi eşti foarte sus , te iubeşte toată lumea şi îţi cântă melodiile , iar mâine apari în presa de scandal cum că ai fi pedofil. Nu ştim care e adevărul în ceea ce îl priveşte pe Michael Jackson şi prea puţin mă interesează sincer, însă situaţia lui mă întristează şi îmi dau seama că fiecare dintre noi avem tendinţa de a ne “vinde sufletul diavolului”. Mai precis, pentru câteva momente de măreţie, ca să fim mândri că am făcut ceva deosebit, renunţăm la principii, la viaţa morală, uneori chiar la bun-simţ şi ,mai dureros este că renunţăm la relaţia cu Dumnezeu. Adevărul din inimă ajunge să ne incomodeze pentru că lui Dumnezeu Îi place smerenia şi nu ne lasă să fii mândri şi vocea Lui ne mustră încontinuu. Dar…dacă tu vrei, te împrieteneşti cu diavolul, pe negândite. Şi aşa ajunge omul să nu mai ştie ce-i cu el. Are momente când vrea să se ridice din prăpastia unde simte că a căzut, însă nu prea mai sunt resorturi spirituale. Ne pierdem atunci când vrem să ne dăm mari. Aşa cum a pierdut şi Lucifer locul său între îngeri şi a ales să fie cu totul altceva.
E grea lupta asta cu mândria! Dacă ţi-a intrat în inimă, te roade puţin câte puţin şi ajungi să crezi că eşti cel mai tare, cel mai deştept, cel mai bogat şi nimeni nu e ca tine. Şi deodată te loveşte un necaz, o palmă din cer şi iţi revii din ameţeala cu care diavolul te-a ademenit. Sau aşa ar trebui. O boală, o suferinţă, o durere acolo unde eşti cel mai sensibil te face, în cele din urmă, să vezi CÂT DE MIC EŞTI ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU!
Poate că, comparaţia cu Michael Jackson nu e cea mai potrivită, însă vedem cu toţii câţi oameni “mari”, care deţin controlul, faima, puterea financiară sau se fac iubiţi de enorm de mulţi oameni, sfârşesc, ei sau cei apropiaţi lor, ca orice muritor. Nu iau nimic cu ei. În schimb, viaţa pe care au trait-o le-a adus un mare dezavantaj: au (între) rupt relaţia cu Dumnezeu, Cel care le călăuzea paşii pe drumul mântuirii, fericirii supreme. Ei au caştigat mandria. Dar la ce le foloseşte? Poate e parola spre Iad. Cine ştie? Nu exclud această posibilitate. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? ( Marcu 8, 34-38)
Cu siguranţă toate aceste lucruri ne determină să reflactăm asupra noastră şi să ne dăm seama că greşim hrănindu-ne cu “slava deşartă”. Nu ne este nici acum de folos, iar după ce trupurile noastre nu vor mai fi, nici atât nu ne va mai folosi.
Azi am înţeles că nimic nu este mai mic decât omul fără Dumnezeu şi nimic nu este mai mare decât omul cu Dumnezeu…